„Străinul” – Stephen King

      Niciun comentariu la „Străinul” – Stephen King
Stephen King - Străinul
Stephen King – Străinul

Anul trecut la Gaudeamus, primul stand pe care l-am vizitat a fost cel al editurii Nemira, deoarece căutam exact cartea asta. Trebuie să recunosc că nu am citit multe cărţi scrise de Stephen King, de fapt, am citit doar trei („Shinning”, „Carrie” şi „Frumoasele adormite”), dar mi-au plăut două din cele trei („Carrie” nu a fost pe placul meu), aşa că am să continui să citesc tot ce scrie (probabil cândva în viitor o să apuc să citesc şi pe cele mai vechi, care stau pe la mine prin bibliotecă de ceva vreme, aşteptându-şi rândul). Cu toate că ultimele două cărţi scrise de el sunt mari cât nişte biblii, totuşi îmi place să le citesc, iar aceasta despre care vă vorbesc acum nu face excepţie. Cumva stilul scriitorului mă atrage şi dimensiunile nu m-au descurajat niciodată la o carte, mai ales la o carte bună. Probabil că prima tendinţă este să ţineţi cartea asta pe noptieră, dar eu nu am reuşit asta, pentru că voiam să folosesc fiecare moment liber pentru a o savura. Deci în ciuda dimensiunilor, cartea aceasta mi-a plăcut mult (nu zic foarte mult, pentru că am cititi înainte „Shinning” şi după aşa ceva greu mă mai mulţumeşte vreo carte, dar şi asta este reuşită), m-a ţinut cu sufletul la gură, mai ales datorită încurcăturilor şi tuturor chestiilor aparent fără sens care se petreceau pe acolo, cât şi finalul. Aşa că nu vă lăsaţi speriaţi de cele aproximativ 700 de pagini şi citiţi-o (înainte să vedeţi serialul) pentru că va merita fiecare moment din timpul vostru.

„Străinul” începe cu o crimă. O crimă oribilă, care îi face pe toţi cei care au văzut cadavrul să îşi dorească să nu fi văzut vreodată aşa ceva. Victima este un băiat de 11 ani, găsit mort într-un parc. Şi există o grămadă de martori şi probe de diferite tipuri care îl indică de Terry Maitland ca fiind autorul acestei crime. Terry era antrenorul de baseball al orăşelului şi aproape toţi copiii de acolo l-au avut ca antrenor pe domnul T, aşa cum îl numeau cunoscuţii. El era, de asemenea, şi profesor de limba engleză, era căsătorit şi avea două fete. Cu toate că era unul dintre cei mai apreciaţi cetăţeni ai oraşului, detectivul Ralph Anderson îl arestează pe stadion, chiar în timpul unui meci de baseball şi de faţă cu toată lumea îl acuză de crima îngrozitoare. Însă la ceea ce nu se aşteaptă atât detectivul, cât şi ceilalţi, este apariţia unor probe contradictorii. Şi cum nu pot explica logic acest fapt, până la urmă ajung să recunoască că pe lumea asta există nişte forţe supranaturale pe care pur şi simplu nu le pot ignora. Pentru că m-am obişnuit deja cu stilul autorului, nu pot să zic că povestea asta m-a şocat, dar cu siguranţă că m-a intrigat de la primele pagini. Mi se părea prea uşor totul la început: crima, dovezile de necontestat, totul indica că aparenţele înşeală şi că la un moment dat o să apară nişte detalii care să mă pună pe gânduri. Şi detaliile acestea m-au făcut să încerc să caut o explicaţie logică la tot ceea ce se întâmpla acolo. Şi tot adunând indicii şi neconcordanţe, chiar nu mă aşteptam la aşa un final. Mi-a plăcut şi acest final, deşi încă mă gândesc că poate fi continuată cartea, pentru că într-un fel nu mă aşteptam să reuşească personajele să scape atât de uşor de personajul negativ, deoarece forţele răului cu greu sunt răpuse. Şi cu impresia asta am terminat cartea, până la ultima pagină aşteptând cu sufletul la gură, poate-poate nu s-a terminat de tot. Am îndrăgit toate personajele, pentru că fiecare a fost pus într-o situaţie nouă, care i-a făcut să iasă din zona de confort, dar şi acţiunea stranie a contribuit la părerea bună pe care mi-a lăsat-o această lectură. Aşa că, deşi grea şi mare ca naiba, cartea asta a meritat tot timpul meu şi a fost o lectură plăcută pe tot parcursul călătoriilor mele cu mijloacele de transport în comun.

Recomand cartea aceasta tuturor fanilor Stephen King, celor care vor să citească o poveste care şochează prin întâmplările prezentate şi celor care vor să fie ţinuţi cu sufletul la gură până în ultimul moment, ca mai apoi să rămână cu întrebarea: „Oare chiar s-a terminat?”

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.