Am început provocarea de anul acesta cu patru cărţi pe care trebuia să le termin în ianuarie, iar cartea asta este cea care era să mă facă să ratez provocarea, deoarece mi-a luat o veşnicie să o citesc. Aveam cartea asta în bibliotecă de vreo 10 ani şi cum aveam una din provocări să citesc o carte scrisă în anii 1920 am ales-o pe aceasta, pentru că era singura pe care o aveam şi care se încadra în această categorie, pentru că seria „Forsyte Saga” a apărut întâi sub formă de poveşti individuale, iar în 1921 parcă a fost publicată ca serie, iar eu având-o ca serie, se pare că am avut noroc. I-am tot dat târcoale, am tot lăsat-o până când a rămas ultima din provocarea pe ianuarie şi nu am mai avut de ales. Ca să găsesc şi alte motive să o citesc am întrebat-o pe mama de ea şi mama nu mai termina cu laudele. Apoi mi-a mai lăudat-o cineva şi am zis: Eh, asta e, acum mă apuc de ea şi vedem noi ce iese de aici. Şi mi s-a părut că mi-a luat o veşnicie să o termin pentru că mie personal nu mi-a plăcut deloc. Mi s-a părut cea mai plictisitoare carte pe care am citit-o în ultima vreme şi abia am aşteptat să o termin (sincer sunt curioasă de ce le-a plăcut celor care susţin că le-a plăcut, că de la mama am primit răspunusl că nu ştie, dar ţine minte că era o carte foarte bună).
Forsyte este o familie întreagă şi cartea începe cu arborele genealogic al acestei familii. Deja îmi venea să o las şi să fug când am văzut câte personaje are cartea asta, dar totuşi, d-asta se numeşte provocare, că nu totul este uşor de dus la capăt. Apoi autorul ne face cunoştinţă cu această familie care este la o masă festivă în cinstea logodnei lui June. De la început autorul ne povesteşte că membrii familiei nu se înţeleg între ei, dar se tolerează, deoarece sunt membrii ai aceleiaşi familii. Aceşti oameni au însă o trăsătură comună, dragostea pentru proprietate şi fiecare se laudă cu proprietăţiile lor şi cu banii pe care îi au. Iar Soames Forsyte se hotărăşte să îşi îmbunătăţească viaţa matrimonială construind o casă nouă în afara oraşului, pentru ca el şi soţia sa să se regăsească şi ca ea să aibă o ocupaţie şi anume să decoreze casa cea nouă. Ceea ce nu bănuieşte Soames este că soţia sa nu îl mai iubeşte. Faptul că logodnicul lui June este arhitectul care construieşte casa cea nouă nu este deloc favorabil acestei căsătorii, pentru că soţia sa Irene se îndrăgosteşte de acesta. Şi de aici se dezlănţuie conflictul în cadrul familiei Forsyte. Finalul este unul enervant şi tragic în acelaşi timp, dar cum impresia mea generală despre această carte nu a fost una prea bună, nici nu îmi pot da seama dacă mă aşteptam sau nu la altceva, singurul lucru care îmi este clar este că m-a plictisit grozav. M-a exasperat repetiţia de nume de la tată la fii şi nepoţi, de parcă toţi erau în lipsă de inspiraţie, ba chiar mă întreb ce făceau dacă erau vreo trei Jolyon acasă sau în club şi îi striga cineva, care răspundea sau oare răspundeau toţi în cor. În afară de personaje, acţiunea parcă stă pe loc. Jur că puteam să rescriu cartea asta în cinci pagini! M-a avertizat mama că sunt multe descrieri, dar pe mine chestia asta mă plictiseşte dacă se întinde mai mult decât este cazul. Ţin minte că prin facultate am avut de citit cărţi d-astea plictisitoare şi citind cartea asta m-am simţit exact ca în facultate, când nu aveam timp să citesc ce îmi place, deoarece citeam ce „trebuie”.
Recomand cartea asta iubitorilor de descrieri infinite, celor care au mai citit ceva de Galsworthy, iar noi restul, hai să citim ceva care să ne facă să simţim că ne-am folosit bine timpul. Iar pentru cei care sunt puşi să citească cartea asta pentru studii: ei bine, vă ţin pumnii să o terminaţi.