Există cărţi pe care de abia aştept să le citesc şi cărţi despre care de abia aştept să scriu. Ei bine, „Pierduţi în Cartierul Spaniol” nu se încadrează în niciuna dintre aceste două cazuri. Acum câţiva ani, tot căutam cărţi a căror acţiune să se petreacă în ţări diferite, pentru a le citi vara. Habar nu am ce m-a făcut să aleg cartea asta dintre toate cele care erau la târgul de carte, dar cu siguranţă nu a fost coperta, cum se mai întâmplă uneori. De obicei, nu sunt genul de persoană critică, îmi place să văd binele în orice, caut orice detaliu, oricât de mic pentru a aprecia o carte. Dar, în cazul acesteia, chiar nu am găsit nimic de bine de zis. Coperta mohorâtă, cu o pictură care nu este dintre cele mai îmbucurătoare, continuată apoi cu total neinspirata culoare gri, scrisul mic şi acţiunea care este de o plictiseală rar întâlnită, personajele comune, care încearcă să evolueze, dar, ghiciţi ce?, nu reuşesc, şi însăşi povestea m-au determinat să îmi fac nu doar o părere proastă despre această carte, dar să nu am niciun chef să scriu despre ea. Ca să vă faceţi o idee, cred (nu sunt chiar foarte sigură) că am citit această carte prin 2024 şi de atunci tot încerc să îmi fac curaj să scriu despre ea, în majoritatea timpului evitând-o până mă împiedic din nou de ea prin casă (că înapoi în bibliotecă nu merită să stea).
Dacă ar fi să rezum ceea ce se petrece în cartea asta, cred că mi-ar ieşi totul într-o frază: viaţa şi peripeţiile unor studenţi care învaţă în Napoli şi trăiesc într-un cartier amărât. Dar, de dragul scrisului o să detaliez puţin pe ici pe colo, poate cine ştie, atrage cartea asta pe cineva. Ba, mai mult, sunt curioasă dacă va dori să o citească cineva sau dacă va exista cineva care va putea argumenta că această carte este bună în vreo privinţă. Heddi, o tânără ambiţioasă şi extrem de curioasă (în sensul că adoră să exploreze şi să cunoască locuri noi, dintre cele mai curioase), are o mulţime de prieteni şi colegi de apartament (să se noteze: în general aceştia erau de gen masculin, chestie pentru care nu o judec pentru că şi eu am tins toată viaţa să mă asocez cu băieţii, care erau simpli şi mereu spuneau ceea ce gândeau, faţă de fete care erau răutăcioase, invidioase şi mereu unelteau câte ceva), cu care petrece şi învaţă. Dar, la o petrecere, se îndrăgosteşte de acest băiat pe nume Pietro. El venea din provincie, unde părinţii sperau ca el să se întoarcă, pentru a prelua grija faţă de pământul familiei. Ştiţi de cine îmi aminteşte acest aspect? Da, aţi ghicit, de „Ion”, cartea scrisă de Liviu Rebreanu. Dar să revenim la povestea noastră. Timpul trece, viaţa continuă pentru Heddi cu studiu, dragoste, petreceri şi explorări, până când cade tavanul în apartamentul în care stătea cu chirie cu băieţii. Proprietarii promit să îl repare, iar, între timp, toţi îşi caută un loc unde să stea. Bineînţeles, acesta este momentul în care Heddi se mută cu Pietro, acesta o duce în vizită la părinţii lui, care o detestă şi viaţa merge înainte, cu bune şi cu rele. Şi ca să fie treaba treabă, nici nu ştiu ce să vă zic, dacă totul se termină cu bine sau nu, pentru că mie mi se pare că nu, dar, din nou, depinde pe cine întrebi. Astfel v-am prezentat pe larg cartea care mi-a luat o veşicie să o citesc, la care trăgeam de mine să mai citesc o pagină şi despre care nu am avut niciun chef să scriu până astăzi. Şi nu mă înţelegeţi greşit, nici astăzi nu aş fi scris despre ea, dacă nu m-ar fi încurcat prin casă. Cât despre recomandările pe care le-am citit despre ea, era una chiar amuzantă: zicea că această carte este chiar mai bună decât cărţile Elenei Ferrante. Acum, ce să vă zic, mie mi se par unele mai proaste ca altele, deci comparaţia corectă, din punctul meu de vedere, este că sunt la fel de proaste, dar na, toţi trebuie să aibe o şansă să publice, altfel cum am mai putea aprecia noi cărţile bune?
De recomandat, nu pot să vă recomand această carte decât dacă sunteţi prea fericiţi şi vreţi să vă deprime ceva, povestea de dragoste a fost ceva de rău, deci nici pentru asta nu vă pot îndemna să citiţi cartea. Singurul lucru pe care vi-l pot spune este că dacă terminaţi de citit toate cărţile din casă şi sunt închise toate librăriile şi bibliotecile din oraş şi din oraşele apropiate, iar astfel singura şi ultima carte necitită este aceasta, ei bine, atuncă vă recomand să o citiţi pe asta.
P.S. Iar dacă gândeşte cineva că nu am fost eu în stare să văd frumuseţea descrierilor sau poeticul locului, veridicitatea realităţii sau alte chestii de genul acesta, vă reamintesc: fraţilor, acţiunea se petrece într-un cartier amărât, iar eu nu citesc cărţi pentru a vedea mai de aproape sărăcia şi tristeţea (sau dacă o fac, vreau să văd nişte raze de lumină, şanse la o viaţă mai bună, etc.), ci pentru a mă teleporta fie în locuri mai frumoase decât acolo unde mă aflu eu, fie pentru a mă delecta cu personaje mai frumoase decât oamenii din jur. Şi, de obicei, cărţile tind să aibă un efect liniştitor (nu deprimant) asupra cititorilor.