Astăzi vreau să vă vorbesc despre cartea cu care am terminat luna mai. Am mai citit câteva dintre cărţile scrise de Fredrik Backman şi, deşi mă sperie mereu dimensiunile cărţilor ăstora, oricând aş fi dispusă să mai încep una. Prima dată am citit „Un bărbat pe nume Ove”, care m-a distrat în aceeaşi măsură în care am simţit milă pentru Ove, din moment ce nu găsea niciun motiv să vrea să trăiască. Probabil că sunt mulţi în situaţia aceasta. Apoi am continuat cu „Bunica mi-a zis să-ţi spun că-i pare rău”, unde, din nou, moartea apare şi o ia pe bunica fetei, dar aceasta îi lasă ca moştenire o lume întreagă, unde toţi sunt prietenoşi sau cel puţin colaborează şi împreună alcătuiesc o frumoasă comunitate, cum adesea mi-aş dori şi eu în jurul meu. Deşi începutul mi s-a părut ciudat şi nu o dată am vrut să o las necitită, perseveranţa mea a fost răsplătită cu o frumoasă poveste despre prietenie, copilărie, familie şi călătorie prin viaţă. Şi iată că am ajuns acum şi la acest volum, „Noi contra voastră”. Deşi naratorul omniscient, care ne zice totul dinainte şi apoi intră în detalii m-a enervat puţin de această dată, cartea aceasta a fost la fel de impresionantă ca şi celelalte scrise de Fredrik Backman. Acesta are un stil incredibil şi inconfundabil de a scrie şi nu sunt mulţi autorii care mă pot surprinde cu o carte bine scrisă. Ca şi romanele precendente, cartea asta m-a uimit, m-a prins de la prima pagină şi am trăit alături de oamenii din satul micuţ de multe cu sufletul la gură, aşteptând să văd ce se petrece mai departe şi, mai ales, cum se va termina toată această poveste. Iar totul a fost extraordinar, aşa că abia aşteptam să vă povestesc şi vouă.
Cartea „Noi contra voastră” ne arată, chiar din titlu, că va fi despre o concurenţă. De data aceasta este vorba despre hochei. Aşa că autorul alege două orăşele mici: Bjornstadt şi Hed. Cele două orăşele nu sunt cine ştie ce, însă au hocheiul. Toţi locuitorii iubesc acest sport şi toţi îşi susţin echipa. Însă, la un moment dat, locuitorii din Bjornstadt primesc o veste groaznică: iubitul lor club de hochei va fi desfiinţat. Însă, speranţa încă mai există că nu totul este pierdut, iar această speranţă vine din partea unui politician, Richard Theo, care se joacă cu destinele tuturor, inclusiv cu cel al clubului pentru a putea obţine voturile mult visate. Dar propunerea pe care Peter Andersson, directorul clubului, o primeşte de la politician, nu face decât să dezbine şi mai mult comunitatea. Astfel apare o nouă antrenoare pentru echipă, care se zvoneşte că este lesbiană, ceea ce era de neimaginat într-o comunitate conservatoare ca cea din micul orăşel. De asemenea, iese la iveală faptul că noul căpitan al echipei, Benji, este gay. Peste toate astea autorul adaugă un viol, nişte accidente, multe bătăi, planuri de răzbunare şi înfrângeri, alcătuind astfel o carte extraordinară. Este o carte care discută despre atâtea concepte, încât mi-ar lua rânduri întregi să vă zic despre toate, dar mai ales este o carte despre frică şi curaj, despre violenţă, dragoste, respect, bine şi rău, loialitate şi duşmănie, prietenie şi ură, toate incluse în aceste pagini. Am suferit alături de copiii care şi-au pierdut părinţii, de victima unui viol, de toţi cei care s-au pierdut pe drum, îndepărtându-se de familie, de toţi cei care au pierdut o persoană iubită în toată această carte. În această carte, Fredrik Backman ne pune faţă în faţă cu realitatea dură, cu umanitatea în toate formele ei şi descrie cât se poate de real cum un sentiment se poate schimba într-o clipă. Dar cele mai frumoase momente erau cele în care toţi lăsau deoparte ura, pentru a sprijini pe cel care avea cea mai mare nevoie. Am adorat ideea că fiecare familie alegea un copac, lângă care să îşi îngroape morţii, iar fiecare naştere era sărbătorită cu plantarea unui nou copac. De asemenea, am iubit toate personajele, pentru că oricât de rele păreau, demonstrau, până la urmă, că au un suflet, că ţin la cineva sau că respectă pe alţii. Am simţit tristeţe şi bucurie, am stat cu sufletul la gură la fiecare meci de hochei şi cred că toate aceste sentimente au făcut să merite citită această carte.
Recomand cartea aceasta celor care nu se sperie de cărţi mari, pentru că are vreo 540 de pagini, dar sunt atât de intense, încât nu veţi şti cum aţi reuşit să o terminaţi atât de repede, de asemenea, cartea aceasta este pentru toţi cei care vor să simtă ceva atunci când citesc ceva, iar cartea asta vă va face să râdeţi şi să plângeţi alături de personajele din ea, iar, nu în ultimul rând, o recomand celor care vor să citească o poveste despre sentimente opuse, cu toate consecinţele lor asupra celor din jur.