Mă gândeam zilele trecute cum ar fi dacă copiii de clasa a 12-a ar studia, în loc de cărţile care sunt acum în programa şcolară, cărţi ca cele scrise de Bogdan Stoica, Theo Anghel, Daniela Faur şi restul de autori români contemporani. Probabil că atunci elevii ar fi mai încântaţi să meargă la şcoală şi nu ar uita a doua zi ce au citit. Nu am avut niciodată amintiri plăcute legate de lecturile obligatorii, pentru că fie nu le înţelegeam limbajul („Neamul Şoimăreştilor” nici acum nu l-am înţeles în totalitate, aşa termeni dubioşi are), fie erau chestii cu care nu rezonam („Ion” este primul exemplu la care mă pot gândi, pentru că nu înţeleg acea nevoie a lui de pământ, adică bun, pricep că avea nevoie de asta şi aşa erau vremurile, dar în zilele noastre nu mai e cazul). Şi aşa am studiat şi încă se studiază în şcoli aceleaşi texte prăfuite. Pun pariu că s-ar isca adevărate controverse şi discuţii în curtea şcolii dacă copiii ar fi avut de citit „Suge-o, Ramona!” sau „Tipul din filme nu există”, plus că romanele fantasy ale lui Theo Anghel ar fi cele mai apreciate. Dar, cum nu prea avem cum să schimbăm lucrurile în ţara asta, putem doar să visăm şi să revenim la cartea despre care vreau să vă vorbesc astăzi. Recunosc, cartea am citit-o luna trecută, dar abia acum am găsit timp să scriu despre ea. Dar, pentru că mi-a plăcut tare mult, nu cred că o să uit vreodată povestea lui Ghenă. În altă ordine de idei, am stat ceva timp să mă gândesc dacă la autor să trec pe Bogdan Stoica sau pe Ghenă, pentru că motanul este, de fapt, naratorul-personaj. Până la urmă, am rămas la Bogdan Stoica, deoarece nu ştiu voi ce ziceţi, dar eu una nu pot înţelege ce naiba vrea pisica mea să zică când miaună la mine (da, am nevoie de translator).
„Jurnal de Ghenă – despre viaţă, bobiţă cu bobiţă” este povestea lui Ghenă, motanul lui Bogdan Stoica. Bogdan l-a găsit pe acest motan la Ghenă şi l-a luat acasă, însă, ca orice motan care se respectă, acesta a transformat casa lui Bogdan, în casa lui Ghenă. Şi pisicile mereu fac chestii trăsnite sau ieşite din comun, aşa că Ghenă şi-a propus să povestească toate cele. Cartea este plină de cele mai simpatice ilustraţii, de la cele cu Ghenă la un birou în Ministerul Pisicilor şi Bobiţelor, la cele cu Ghenă preşedinte. Ideile cu care vine acest motan sunt foarte amuzante, iar ilustraţiile în combinaţie cu aceste planuri ale lui Ghenă pentru viitor, fac ca această carte să fie una dintre cele mai simpatice cărţi citite de mine în ultima vreme. Am râs de la prima până la ultima pagină şi mi-am imaginat cum ar fi dacă un motan ar pune în practică tot ce îşi propune Ghenă pentru viitor, aşa că mai tare m-am distrat. Nu voi da foarte multe exemple de poveşti din carte, pentru că simt că nu aş putea reda cu exactitate ideea şi s-ar pierde partea amuzantă, dar una din chestiile super amuzante (sau cel puţin aşa mi s-a părut mie) a fost faza când Ghenă a zis că va da review negativ Ghenei pe booking.com. Însă, în afară de nota amuzantă pe care se bazează întreaga carte, Ghenă descrie destul de fidel felul în care pisicile se comportă, ce îşi doresc ele şi mai ales ce fac ele în viaţa de zi cu zi. Probabil că toţi ar trebui să ne aşteptăm, atunci când ne luăm o pisică, ca aceasta să ne fure obiecte pe care să le ascundă (la naiba, pisica mea fugea într-o zi cu fântâna de apă în gură, deşi era plină cu vreo doi litri de apă şi nici moartă nu îmi dau seama cu naiba o putea căra aşa, iar în general fură jucăriile de prin casă, pluşuri sau chiar alte obiecte şi le bagă sub pat) sau să facă tot felul de nebunii, cum ar fi să ne atace noaptea în drum spre toaletă, dar să le „auzi” spuse de un motan, parcă le face şi mai comice. Aşa că am râs, m-am distrat şi m-am bucurat de fiecare pagină din povestea lui Ghenă, aşa că mereu o să îmi amintesc cu drag de această carte.
Recomand cartea lui Ghenă tuturor posesorilor de pisici, pentru că o să îşi regăsească pisica în paginile acestei cărţi şi poate vor înţelege şi anumite chestii în plus despre pisicile lor, celor care vor să se amuze cu o lectură uşoară, pentru că această carte va fi ca o rază de soare în viaţa oricui o citeşte, dar şi celor care îl adoră pe Bogdan Stoica şi vor să mai citească ceva scris de el, mai ales după ce ne-a deschis apetitul de râs cu cărţile „Tipul din filme nu există”, pe care nu cred că o le uit vreodată, atât de tare am râs.