Am tot amânat să scriu despre cartea asta, până când nu am mai suportat să o văd prin preajmă şi am zis să scriu ceva despre ea şi apoi să scap de ea, cât mai repede posibil. După cărţile citite de mine înainte de aceasta, cărţi care mi-au plăcut şi mi-au făcut zilele mai frumoase, a venit vremea să citesc cartea asta. Ei bine, dezamăgire totală. Nu numai că mi-a luat o veşnicie să o termin (am tras de mine în ultimul hal să mai citesc chiar şi numai o pagină în plus pe zi), dar nici să mă apuc să scriu despre o astfel de carte nu prea mi-a venit, dar am zis că cea mai bună şi rapidă metodă de a scăpa de cartea asta este să şi scriu despre ea mai repede şi să o dau din bibliotecă, ca să fac loc cărţilor care chiar merită să fie pe acolo. Nu vă faceţi griji şi nu mă judecaţi: eu nu arunc cărţi! Am un respect enorm faţă de cărţi, de copacii care au devenit pagini de cărţi şi faţă de oamenii care au muncit enorm ca acea carte să vadă lumina zilei. Astfel că atunci când nu îmi place o carte, o donez, o dau cuiva care m-a văzut cu ea şi ar vrea să o citească sau aştept un moment propice să o îndrum către un cititor care poate o va aprecia mai mult decât mine. Iar acum să revin la motivul pentru care nu mi-a plăcut cartea asta: pot spune că m-a deprimat şi subiectul şi felul în care s-a desfăşurat acţiunea cărţii.
Delia şi Gaetano au format odată un cuplu, au fost doi oameni care s-au iubit, s-au căsătorit şi au întemeiat o familie, având şi copii. Problema este că, cu timpul, căsătoria lor s-a deteriorat şi au ajuns la divorţ. Toată acţiunea cărţii (întinsă pe 200 de pagini) se petrece în acelaşi loc, un restaurant unde cei doi încearcă să îşi dea seama unde au greşit şi cum să împartă copiii. Dar nu vă închipuiţi că, prin această cină, cei doi încearcă să se împace. Nu, ei doar îşi exprimă nemulţumirile şi ura pe care au ajuns să o simtă unul faţă de celălalt. Cu alte cuvinte, în 200 de pagini, autoarea încearcă să ne spună acelaşi lucru, o poveste a unei căsătorii eşuate. Şi asta nu ar fi chiar un lucru rău, dar enervant, pentru mine cel puţin, a fost să citesc aceeaşi idee spunsă pe fiecare pagină cu alte cuvinte. La un moment dat, a devenit enervant ca naiba să citesc alte cuvinte care exprimă aceeaşi idee. Ca să fiu rea, aş zice chiar că sunt 200 de pagini de bătut câmpii pe marginea unei chestii care putea fi exprimată pe scurt: căsătoria respectivă nu a mers. Dar este şi acesta un talent, să găseşti mereu cuvinte noi care să exprime acelaşi lucru. Şi cam acesta ar fi singurul lucru bun pe care îl pot spune despre această carte. Asta este genul acela de carte care, dacă eşti deja deprimat, te deprimă mai rău (noroc că aveam o dispoziţie bună). Aşa că, autoarea a luat una bucată căsătorie eşuată şi a disecat-o până a rămas fără cuvinte cu care să exprime acest lucru. Nici măcar motive clare nu am prea găsit prin carte, doar mi s-a transmis un mesaj: a eşuat şi atât. Ce probleme am eu cu această carte? Ei bine, nu mi-a plăcut subiectul. Deşi citisem pe spate că este „O carte curajoasă despre obstacolele iubirii în vremea noastră.” nu am găsit nici urmă de aşa ceva. Sincer avem alte obstacole de depăşit şi nici vorbă de aşa ceva în carte. Apoi, trecând peste subiectul cu care nu am rezonat deloc, felul în care este prezentată căsătoria asta eşuată m-a lăsat mai plictisită decât eram înainte. Apoi persoanjele au fost alt motiv să nu îmi placă cartea asta. Nu mi-a plăcut descrierea lui Gaetano, nu mi-a plăcut felul în care o descria pe Delia, nu mi-a plăcut nimic la el (nici comportament, nici altceva). Şi în al treilea rând (de parcă nu aveam deja suficiente motive să nu îmi placă cartea asta) nu mi-a plăcut tehnica asta, folosită în mai multe cărţi, de a descrie într-o grămadă de pagini câteva ore din viaţa unor personaje (în cazul de faţă, cina minunată). Şi la final, dezamăgirea a fost încununată cu lipsa unei concluzii, unei soluţii la problema prezentată, lipsa unei speranţe. Am rămas la fel de neimpresionată până la final când am ajuns să mă întreb:”De ce naiba mi-am pierdut eu timpul cu cartea asta?”. Şi dacă vă întrebaţi de ce am ţinut morţiş să o citesc până la capăt şi nu am dat-o la o parte când m-am prins cât de cât despre ce este vorba, răspunsul este simplu: nu renunţ la cărţi. Cărţile pe care le încep, le duc la bun sfârşit indiferent de situaţie. Şi am un motiv foarte bun să fac asta, acesta fiind că odată am citit o carte care mi s-a părut o absolută porcărie, dar fix la final am rămas perplexă, că de fapt nimic din ce citisem nu era ceea ce părea, aşa că finalul a salvat cartea şi m-a pus pe gânduri (dar acesta nu a fost cazul cărţii acesteia).
Nu recomand cartea asta celor deprimaţi, e subţire şi pare simpatică, dar credeţi-mă o să vă deprime mai rău, nu o recomand nici celor care nu sunt deprimaţi (cumva o să ajungă să vă deprime) şi nu recomand cartea asta. Deloc! Nimănui! Şi zic asta pentru că, din moment ce aţi ajuns să citiţi ceea ce scriu eu pe aici, tind să cred că avem aceleaşi gusturi la cărţi şi dacă mi-a displăcut cartea asta, s-ar putea să nu vă placă. Dar dacă există totuşi cineva pe aici care nu îmi împărtăşeşte părerea, îl/o aştept să vină cu argumente în comentarii. Până atunci vă urez tuturor lecturi cât mai plăcute!