Anul acesta mi-am propus să termin seria „Am murit, din fericire”, deoarece stă de ceva vreme prin biblioteca mea şi nu vreau să mai amân momentul în care voi ajunge la final. Deşi am reuşit ceea ce mi-am propus, acum regret că nu m-am bucurat puţin mai mult de ea. Theo Anghel este autoarea mea preferată (dintre cei români), chiar dacă nici nu am bănuit atunci când m-am apropiat pentru prima dată de standul editurii Quantum că este posibil să zic vreodată că îmi place vreun autor român. De atunci, însă, am devenit mai curioasă să descopăr pe autorii contemporani, să descopăr ceea scriu şi, în felul acesta am descoperit oameni minunaţi, cu poveşti interesante. Nu există târg de carte să nu întâlnesc oameni noi, autori sau pe cei care îi publică şi să nu aflu poveşti noi, iar asta îmi place la nebunie. Cât despre „Dincolo”, tot ce pot să spun este că am fost curioasă cum se va termina, am adorat fiecare pagină şi fiecare întâmplare am savurat-o din plin, chiar dacă anumite scene din carte aş fi preferat să nu mi le fi imaginat, dar cred că acesta este farmecul unei cărţi bune: te face să simţi, chiar şi lucrurile neplăcute, te trece prin toate stările şi apoi se termină, aşa cum te aştepţi sau nu.
În „Dincolo” personajele noastre preferate, Oriana, împreună cu cei doi îngeri ai săi, Abel şi Ama, au parte de noi aventuri, sunt capturaţi de un trib de sălbatici, care prindeau femei şi le violau, îngeri de gen feminim pe care îi mâncau de vii şi bărbaţii şi îngeri ai întunericului pe care îi omorau. Astfel Oriana ajunge să îi fie teamă pentru ea şi Ama, plănuind rapid o modalitate de a scăpa de cei care îi ţineau captivi. Reuşeşte să se salveze, împreună cu îngerii ei şi câţiva alţi prizonieri ai tribului, însă nu durează mult până cei care i-au prins se prind de asta şi încearcă să îi captureze din nou. Abel conduce nemilos grupul cât mai departe de tabără şi, până la urmă, sălbaticii nu mai pot ajunge la ei. Abel, ca să îşi descarce toată acea adrenalină înfruntă un urs şi este sfâşiat cu sălbăticie de către acesta. La final, situaţia din nou pare fără de scăpare pentru grupul rătăcitor, până la ultima pagină, când se întrevede o rază de speranţă. Am adorat scenele dintre Ama şi Abel, cei doi în continuare ne oferă dialoguri de neuitat şi pur şi simplu nu ai cum să nu îi adori. Oriana trebuie să ia decizii impulsive pentru a se salva pe sine şi pe cei cu care a plecat în această aventură, dar este la fel de miloasă şi încearcă să ajute pe toţi cei pe care îi întâlneşte şi au nevoie de asta. Mi se pare incredibil cum bunătatea ei a supravieţuit într-un astfel de loc, chiar şi atunci când speranţa a murit de mult. La fel ca şi în celelalte volume, am stat cu sufletul la gură, pagină după pagină, sperând la un miracol, astfel încât personajele pe care le îndrăgesc vor ajunge într-un loc sigur, mai bun, aşa cum merită. Însă lucrul acesta nu se petrece în acest volum, aşa că vă voi mai ţine şi eu cu sufletul la gură puţin, până ajung să vă scriu şi ceea ce se petrece în ultimele două cărţi ale acestei serii.
Recomand cartea aceasta tuturor celor care vor să citească o carte plină de acţiune, pe care cu siguranţă că nu vă veţi plictisi citind-o, celor care vor să mai vadă ce fac îngerii, dacă se armonizează sau, dimpotrivă, dacă continuă cu certurile cu care ne-au obişnuit deja până acum, dar şi celor care vor să citească o carte despre supravieţuire, chiar şi atunci când speranţa a murit de ceva timp.