Revin adesea la cărţile lui Eric-Emmanuel Schmitt atunci când caut o carte care ştiu sigur că o să îmi placă. Citesc o grămadă de cărţi, apoi simt că am nevoie de o gură de aer, de altceva, ceva nou şi vechi în acelaşi timp, ceva captivant, de care nu m-aş putea plictisi niciodată. Şi atunci ridic ochii la raftul unde sunt cărţile scrise de Schmitt şi nu mă pot abţine să nu aleg una dintre ele. Sunt multe, mereu, dar sper să nu se termine niciodată. Subiectele tratate de autor mă intrigă, mă prind şi rezonez cu ele. Aşa că de data aceasta am să vă vorbesc despre „Omul care vedea dincolo de chipuri”. De când am citit titlul, am ştiut că o să am o legătură foarte specială cu această carte. Uneori se întâmplă să îmi doresc să întâlnesc personajele lui Schmitt, ba chiar şi pe autor, dar de data aceasta am fost surprinsă plăcut de unul dintre cele mai interesante personaje, iar cartea aceasta m-a făcut să simt atâtea lucruri, încât simt că nu găsesc suficiente cuvinte să descriu totul, într-o manieră cât mai coerentă. Aşa că nu numai că am citit cu drag această carte, dar de abia am aşteptat să îi vină rândul să scriu despre ea şi să vă povestesc ceea ce se petrece acolo.
Augustin este un tânăr jurnalist stagiar, care nu este plătit pentru munca sa, ci doar exploatat de către un şef tiran, care nu îşi vede decât interesul şi nu doreşte decât să devină faimos, atât el, cât şi ziarul său. Aşa că nu îi pasă niciun pic şi nici nu ştie de faptul că Augustin trăieşte în clădiri abandonate şi câteodată nu are nici ce mânca, căutând prin gunoaie sau mâncând resturile pe care le găseşte la redacţie. Dar Augustin are un dar, vede oameni morţi, spirite sau cum vreţi voi să le numiţi. Astfel că, într-o zi, căutând pe străzi o ştire excepţională pe care să i-o prezinte şefului său, este curios şi ajunge să urmărească un baiat care îl loveşte din greşeală. Curiozitatea nu i-o stârneşte băiatul, ci omul, mic cât o pasăre, pe care îl vede şoptindu-i băiatului şi certându-se cu el. Atunci când ajunge în Charleroi, băiatul detonează o bombă, a cărui victimă cade şi Augustin. Acesta ajunge la spital, îi prezintă şefului o ştire grozavă, în calitate de martor, iar apoi este interogat şi de poliţie. Când poliţiştii încearcă să descopere cine era cel care îl însoţea pe tânăr, aceştia îi arată lui Augustin diverse poze, iar într-una dintre ele Augustin îl recunoaşte pe bărbat, care era nimeni altul decât tatăl decedat al tânărului terorist. Poliţia atunci consideră că Augustin îi ia la mişto şi că încearcă să deturneze ancheta, îndreptând-o într-o direcţie greşită, ca să le abată atenţia de la el. Când iese din spital, Augustin îl întâlneşte întâmplător şi pe fratele teroristului, lângă care îl vede pe teroristul mort, care îi şopteşte diverse lucruri, ca să îl motiveze să facă acelaşi lucru ca şi el. Augustin simte afecţiune faţă de acesta şi decide să încerce să îl oprească din ceea ce vrea să facă. Însă, de aici încolo, lucrurile iau o turnură neaşteptată, iar finalul cărţii este, pe cât de neaşteptat, pe atât de spectaculos. Augustin este unul dintre personajele mele preferate din toată literatura, l-am adorat, l-am înţeles, am suferit împreună cu el şi i-am admirat curajul. Mi-am dorit să nu se termine niciodată cartea aceasta, dar, ca toate lucrurile bune, s-a terminat grandios şi interesant, înţelegând o mulţime de chestii la final.
Recomand cartea aceasta celor care cred că dincolo de ceea ce vede marea majoritate a oamenilor mai este ceva, ceva ce ne influenţează viaţa, celor care adoră romanele lui Eric-Emmanuel Schmitt şi felul în care acesta scrie, dar şi celor care vor să citească o frumoasă poveste de viaţă, despre un om care pare comun, dar este, de fapt, extraordinar.