De curând o prietenă mi-a spus că o carte cu adevărat bună nu este cea care îţi place, ci cea care te face să simţi ceva. Ei bine, cred că am găsit o astfel de carte. Mă uitam luna trecută prin bibliotecă (mda, încă sunt în urmă cu scrisul despre cărţile pe care le-am citit, dar promit să recuperez totul în scurt timp) în căutarea unei cărţi care să corespundă provocării conform căreia trebuia să citesc o carte care să reprezinte o povestea adevărată, povestea autorului, o biografie. Şi am descoperit această carte, pe care mi-am luat-o acum vreo doi ani de la Gaudeamus şi care m-a intrigat atât prin copertă cât şi prin poveste. Dar a trecut destul de mult timp de când stătea acolo, aşa că am ales-o şi sincer nu pot să spun că îmi pare rău. Eu cărţile le aleg, de obicei, cu sufletul. Iar cartea aceasta am sperat să fie o poveste frumoasă şi optimistă, însă, în schimb, am descoperit o poveste zguduitoare, despre destinul tragic al unor copii, care suferă o mulţime de lipsuri din cauza unor părinţi care nu se gândesc decât la ei. Aşa că nu pot să spun că mi-a plăcut cartea aceasta, dar povestea m-a întristat, m-a făcut să sufăr pentru acei copii şi până la urmă mi-am dar seama că nu pot să zic că nu este o carte bună, pentru că şi-a atins scopul şi m-a făcut să simt o grămadă de sentimente. Aşa că această carte merită citită şi, cine ştie, poate într-o bună zi îmi voi face curaj să văd şi filmul.
„Castelul de sticlă” este un vis. Este visul unor copii care cred şi speră că într-o bună zi vor trăi o viaţă mai bună, într-un castel adevărat. Este povestea unei familii care trăieşte mereu pe fugă, nerespectând nicio regulă şi pentru care aventura este tot ce contează. Dar este şi povestea a patru copii, care sunt crescuţi de părinţi, în cel mai ciudat mod posibil. Soţii Walls nu au o casă sau un job stabil şi îşi cresc copiii să fie independenţi şi să nu se ataşeze de nimic, însă copiii suferă de foame, sunt murdari şi se îmbracă numai în zdrenţe. Tatăl este un personaj fascinant, pentru că, deşi este un alcoolic şi un leneş, este extraordinar de inteligent şi îi învaţă pe copiii săi fizică, istorie, despre planete şi stele şi îi învaţă cum să îşi înfrunte temerile plecând cu aceştia la vânătoare de demoni. Iar fiica mijlocie a soţilor Walls este chiar autoarea acestei cărţi. Ea reuşeşte să îşi creeze un drum în viaţă, să devină independentă de părinţi şi să îşi câştige cinstit traiul, ba mai mult reuşeşte să găsească forţa interioară de a ne spune povestea vieţii ei, prin intermediul acestei cărţi. Jeannette este cea care încearcă să găsească o justificare pentru comportamentul părinţilor şi, deşi nu este de acord cu foarte multe dintre acţiunile acestora, ea simte pentru ei dragoste şi respect. Este fascinant cum a reuşit autoarea să scrie această carte, care este o poveste de viaţă, atât de dură şi de reală încât m-a uimit. Eu sincer nu aş fi fost în stare să scriu aşa ceva niciodată şi nu pot spune că mi-a plăcut cartea, dar m-a făcut să simt tristeţe şi milă pentru copii, să simt ură faţă de aceşti părinţi care nu reuşeau să le ofere copiilor lor un trai decent şi suferinţă faţă de toată situaţia. Probabil că toate cele enumerate mai sus fac ca această carte să fie considerată una bună şi chiar cred că aceasta este o carte care poate face pe oricine să simtă.
Recomand cartea aceasta celor care iubesc biografiile, poveştile adevărate ale autorilor, spuse pe şleau, fără artificii, celor care consideră că visele sunt suficiente pentru a face nişte copii să fie fericiţ, dar şi celor care de mult nu au mai reuşit să găsească o carte care să îi facă să simtă o mulţime de sentimente.