Acum câţiva ani am participat la o lansare de carte a lui Igor Bergler. De la acea lansare am plecat cu două cărţi ale autorului, dar până anul trecut nu am citit niciuna dintre ele. Cărţile şi-au aşteptat rândul în bibliotecă, deoarece m-am temut să nu fiu tentată să fac o comparaţie între „Biblia pierdută” şi cărţile scrise de Dan Brown. Pe de altă parte, nu am fost prea încântată de ideea de a citi o carte cu poveşti cu draci, nu pentru că aş fi o persoană foarte religioasă, ci pentru că mi-am imaginat că nu o să îmi placă să citesc doar poveşti negative, pline de personaje rele. Aşa că am amânat pe cât posibil lectura acestei cărţi. Însă anul trecut, tot dădeam de ea, mă intriga în continuare titlul şi nu am mai aşteptat şi am citit-o. Igor Bergler are un stil aparte, cred că indiferent despre ce scrie, chiar şi despre cele mai banale lucruri, ar putea avea doar bestseller-uri. Mi se par foarte interesante cărţile lui, îmi place felul în care scrie, dar mai ales mi s-a părut aparte această carte. Cât despre zilel în care am luat cu mine cartea asta peste tot, îmi amintesc cu amuzament, deoarece mama mi-a zis să nu cumva să citesc aşa ceva că e lucrarea diavolului, iar câţiva călători din autobuz s-au uitat la mine de parcă voiau să mă exorcizeze.
„6 poveşti cu draci” este o colecţie de şase povestioare, una mai simpatică ca cealaltă. Nici nu ştiu care mi-a plăcut mai mult, dar cu siguranţă nu le voi uita niciodată pe „Intrusul” şi „Un detectiv şi nişte tablouri dintr-o expoziţie”. De fapt, nu poţi să spui că îţi plac poveştile acestea. Cel mult pot spune: „Da, le-am citit, le-am înţeles, m-au prins şi cam atât”. „Intrusul” este despre un drac care apare într-o zi acasa la o familie, iar singurul care îşi dă seama că este cineva în casă este un bunicul, care este urmărit de acesta şi chiar îl vede, ca mai apoi să fie descoperit, pe rând, de toată familia. În povestea „Un detectiv şi nişte tablouri dintr-o expoziţie” este vorba de un caz neobişnuit, dintr-un muzeu, de unde dispar dracii din tablouri şi un detectiv este angajat să afle cum a fost posibil aşa ceva, ca dracii să prindă viaţă şi să plece pur şi simplu din tablouri. Însă răspunsurile la aceste întrebări nu sunt tocmai uşor de înţeles. Povestea „Dracomorfoză” este despre un bărbat care se transformă în drac, familia acestuia se sperie, el încearcă să fugă de acasă şi descoperă un vecin care este şi mai straniu decât el. În „A doua moarte a piratului Francis Dracul, Sir, Cavaler şi Pungaş” găsim un bărbat care este confundat de piraţi cu faimosul pirat Francis Dracul. Cea de-a cincea poveste este cea intitulată „Cele tei Magdalene”, o poveste care ne intrigă de la primele cuvinte ale autorului, care sună cam aşa: „Povestea asta n-am spus-o nimănui până acum.”, cuvinte care m-au intrigat şi m-au făcut şi mai atentă decât am fost în timp ce am citit celelalte poveşti. Iar ultima este povestea „Anul dintre două nopţi ale Valpurgiei”, în care un drag ajunge printre muritori şi timp de un an prosteşte un sat întreg, promiţându-le sătenilor avere şi faimă, dacă ascultă de el. Cele şase poveşti au fost interesante, prin unicitatea lor, ideea de a scrie o carte doar cu poveşti despre draci mi se pare nebunească şi grozavă în acelaşi timp, iar pentru mine ca cititoare, a fost o ocazie de a citi şi o altfel de carte, faţă de cele pe care le aleg de obicei. Nu pot spune că mi-a plăcut, dar nici rău nu îmi pare că am citit această carte.
Recomand cartea aceasta celor curioşi, celor care vor să citească altfel de poveşti, nişte poveşti în care dracii sunt nişte personaje ca oricare altele, care se poartă exact cum te-ai aştepta, dar care sunt neobişnuit de unici, dar şi celor care pot trece peste şocul produs de titlu şi care se pot bucura de experienţa citirii unei astfel de cărţi.