Seria „Divergent” a fost una dintre preferatele mele, deoarece m-a prins de la prima pagină şi nici nu ştiu cum a trecut timpul, dar parcă s-a terminat prea repede. „Pecetea morţii” a fost o altă carte care m-a prins, aşa că atunci când am văzut numele Veronicăi Roth pe o altă carte (pe care nu o aveam deja prin bibliotecă) mi-am zis că trebuie să o am. Dar de la a o avea până la a o citi este cale lungă, cel puţin în cazul meu. Cărţile pe care mi le iau nu urmează a fi citite într-o anumită ordine, ci le aleg după inspiraţie. Dacă astăzi am chef de o carte interesantă, aleg ceva cu multă acţiune, dacă vreau o carte mai lejeră, aleg ceva de dragoste sau pentru copii, totul fiind luat la nimereală, fără premeditare. Dar la un moment dat mi s-a făcut dor de cărţile scrise de Veronica Roth, aşa că am ales-o pe aceasta, sperând să am parte de o lectură captivantă, ceva care să mi se pară cel puţin la fel de bună ca celelalte cărţi, mai sus menţionate. Însă, de această dată, nu s-a prea întâmplat asta. Trebuie să recunosc că nu prea citesc cărţi SF, deoarece am dat şi peste termeni necunoscuţi şi mi se pare de-a dreptul enervant să citesc o carte, în limba română, cu dicţionarul în mână. Pur şi simplu nu îmi place, aşa că poveştile acestea m-au enervat oarecum şi nu mi-au plăcut de nicio culoare.
„Sfârşitul şi alte începuturi” este, de fapt, o antologie de povestiri nu foarte scurte despre viaţa în viitor. Cele şase poveşti ne duc în lumi diferite, iar acţiunea se desfăşoară în cadre destul de stranii, personajele sunt fiinţe fantastice şi sunt înconjurate de tehnologii atât de ciudate, încât nici nu am îndrăznit să visăm la ele. Şi deşi au tehnologia la îndemână, problemele personajelor rămân umane. În prima poveste, „Inerţie”, Matt suferă un accident grav şi, crezând că va muri, cere o procedură în care îi permite lui Claire să intre în mintea lui şi să retrăiască amintirile lor comune, sperând să îşi rezolve problemele. Cea de-a doua poveste este „Torcătoarele” o poveste despre Atleigh Kent care ucide o rasă de extratereştrii care posedă ilegal corpuri umane, dar se întâmplă ceva neprevăzut: se îndrăgosteşte de una dintre ei. În „Ascultătorii” aflăm că fiecare avem o muzică a noastră interioară, pe care doar anumiţi oameni o pot auzi, iar Darya are de ales ce cântece vrea să audă: ale vieţii sau ale morţii. Din „Vim şi Vigor” vă pot spune că nu am priceput mare chestie, dar apărea pe acolo o tehnologie de realitate simulată care explică anumite decizii. Iar în cea de-a cincea poveste, „Blindaţii”, Teka vrea să o omoare pe Cyra Noavek, însă ajunge să o cunoască pe aceasta şi simte că o înţelege, deşi dorinţa ei de a o ucide nu dispare, iar Akos trebuie să ia parte la un ritual care, cel mai probabil îl va ucide. În ultima poveste, „Transformaţionistul”, este despre explorarea minţii unui prizonier pe nume Otho, care nu a comis crima de care este acuzat, dar care nu vrea să recunoască adevărul, refuzând să vorbească despre asta. Deşi mă aşteptam la multe elemente interesante în această carte, chiar nu pot să spun că mi-a plăcut vreuna dintre povestirile de acolo. În primul rând, nu sunt o mare fană a povestirilor, deoarece mă ameţeşte numărul mare de personaje. În al doilea rând, să mai fie şi o grămadă de situaţii abstracte, personaje dubioase şi o ameţeală totală, m-a făcut să mă plictisesc repede de cartea asta, aşa că nu pot să spun că aş vrea să o mai am prin bibliotecă, deşi am avut speranţe mari de la ea.
Recomand cartea aceasta fanilor literaturii SF, celor care vor să citească o poveste despre evoluţia tehnologiei, viitor şi extratereştrii (ştiu, suna bine toate astea, dar cartea nu este atât de interesantă precum sună), dar şi celor cărora le plac antologiile, mai ales cele cu poveşti din viitor.