„Confess” este una dintre cele mai bune cărţi citite de mine anul acesta. Puţine cărţi pot stârni în mine atâtea emoţii diferite de la speranţă, curiozitate, teamă şi tristeţe, cum a făcut-o această carte. Deşi nu am trăit niciuna dintre problemele pe care le-a întâmpinat Auburn, personajul principal feminin al cărţii, am rezonat cu ele, la un nivel pe care nu îl credeam posibil. Pe lângă povestea incredibilă, cartea a fost plină cu ilustraţii după tablourile lui Danny O’Connor, care m-au impresionat atât de tare, încât mi-am dorit câteva dintre ele pe pereţii casei mele (deşi urăsc tablourile) şi chiar să mi le imprim pe tricouri să le pot admira tot timpul, deşi nu tabloul în sine este spectaculos, ci combinaţia dintre tablouri şi confesiuni pe care o alcătuieşte autoarea acestei cărţi. Colleen Hoover a scris foarte multe cărţi despre şi pentru tineri, dintre care am citit „Slam”, o altă carte pe care nu o voi uita vreodată, pentru că m-a impresionat cu povestea ei, dar ce este spectaculos la cărţile scrise de ea este faptul că ea scrie despre faţa urâtă a dragostei, adică nu despre dragoste în felul acela idilic, perfect, unde totul merge ca pe roate, ci scrie despre suferinţă şi pierderea speranţei, înainte ca personajele să ajungă să trăiască acea dragoste perfectă. Ce este şi mai interesant este că, de la început, autoarea ne mărturiseşte că toate confesiunile din romanul ei sunt adevărate, scrise de oameni reali, cititori anonimi, care au avut curajul să împărtăşească aceste lucruri. Iar dacă ar fi să descriu această carte într-un singur cuvânt aş zice că este: copleşitoare.
„Confess” este povestea lui Auburn, o fată de cincisprezece ani, al cărui iubit, Adam, este pe moarte. Şi pentru că amândoi sunt prea mici să se opună, familiile reuşesc să îi despartă, el rămânând în spital până la sfârşitul vieţii, iar ea trebuind să se întoarcă în Portland, altfel riscă să piardă anul şcolar. Şi deşi destinul îi desparte, chiar şi după moartea lui Adam, Auburn rămâne cu două cadouri preţioase de la acesta: un copil şi un tablou cu dedicaţia: „Te voi iubi mereu. Chiar şi când nu pot”. Aşa că Auburn încearcă să îşi refacă viaţa şi să îşi recupereze fiul, adoptat la naştere de mama lui Adam, sub pretextul că ea era prea tânără să aibă grijă de un copil. Iar recuperarea micuţului AJ merită orice sacrificiu. Ea se mută în Texas, angajându-se ca şi coafeză pentru a fi aproape de fiul ei, iar aici viaţa ei ia o întorsătură neaşteptată. Într-o zi, când se întorcea de la un avocat cu care vorbise, în încercarea de a îşi recupera fiul pe cale legală, observă un afiş care anunţă un loc de muncă. Astfel ajunge să păşească în atelierul de artă al lui Owen. Owen o recunoaşte şi, deşi ea nu îşi aminteşte de el, se îndrăgosteşte pe loc de ea, ştiind că destinul a adus-o la atelierul său. Însă cum Auburn are probleme în viaţa ei, nici a lui Owen nu este mai roz. Owen a suferit un accident de maşină în care a murit mama şi fratele lui, iar tatăl lui a stat o grămadă de timp în spital, până să se recupereze. Owen a fost de atunci alături de tatăl său, încercând să îl sprijine, ajutându-l de fiecare dată când acesta consuma droguri sau alcool. Iar într-o noapte i-a oprit poliţia (ofiţerul era nimeni altul decât fratele lui Adam, Trey, care îl ura pe Owen) şi i-a prins cu droguri în maşină şi Owen a zis că sunt ale lui, pentru a îi salva cariera şi viaţa tatălui său, un avocat de succes înainte de accident. Auburn şi Owen se îndrăgostesc unul de celălalt şi, deşi povestea lor pare imposibilă, deoarece ea vrea să îşi recupereze fiul şi niciun judecător nu va aproba asta, atâta timp cât va fi într-o relaţie cu un tip care a fost la puşcărie. La final, cei doi găsesc o cale să îşi rezolve problemele. Una dintre chestiile mele preferate la această carte este faptul că Owen primea la galeria sa de artă o grămadă de confesiuni anonime şi cele care îl inspirau îl făceau să picteze câte un tablou pentru ele. Ilustraţiile din carte sunt chiar tablouri adevărate, iar confesiunile sunt şi ele la fel de adevărate. Am admirat curajul şi determinarea lui Auburn atunci când era vorba de fiul ei şi recuperarea acestuia şi l-am adorat pe Owen, deoarece era un om bun. Sfârşitul a clarificat o grămadă de chestii, iar când am terminat de citit am fost tristă şi chiar şi azi mai deschid cartea şi mai mă uit la tablouri şi recitesc confesiunile.
Recomand cartea aceasta celor care vor să citească o poveste de dragoste complicată, plină de obstacole, cam aşa cum se întâmplă şi în viaţa de zi cu zi, dar care nu o fac să fie mai puţin frumoasă, celor care vor să citească confesiunile unor oameni, care, conform poveştii, pot inspira tablouri, pentru că fiecare avem un secret, iar aceste confesiuni ne fac să ne dăm seama că mai sunt şi alţii care ascund emoţii şi sentimente profunde, dar şi celor care vor să citească o carte bună, o lectură perfectă pentru orice moment al vieţii.