„Confesiunea unui preot” – Sierra Simone

Sierra Simone - Confesiunile unui preot

Am tot văzut acum ceva timp reclamă la cartea asta, apoi tot felul de citate din ea, aşa că am zis să văd despre ce este vorba, mai ales că a trecut ceva timp de când nu am mai citit literatură erotică. Acum, pentru cei care citesc chestia asta şi se uită încă o dată la titlu şi nu îşi pot imagina cum merg împreună ideea de literatură erotică şi preot, ei bine, sunt şi preoţii oameni. Şi o să revin puţin mai încolo la chestia asta. Dar am fost tare curioasă şi am zis că este un moment bun să fac o pauză de la lecturile „serioase” (glumesc, evident, că nu am prea mai citit chestii serioase în ultima vreme şi doar mă distrez cu cărţi luând la nimereală câte una de prin bibliotecă, poate poate nimeresc ceva pe placul meu, chestie care s-a dovedit destul de complicată) şi să citesc şi chestia asta. Acum nu pot să zic că am rămas chiar dezamăgită, dar sincer nu prea a prezentat mare interes. Povestea este destul de ciudăţică, personajele nici ele prea grozave, iar scenele de sex… ei bine, nu pot să zic că am aflat ceva nou sau nemaiîntâlnit. Pur şi simplu, nu ştiu dacă o să mă încumet vreodată să iau la citit şi volumul doi (pentru că da, există şi un volum doi), deoarece mi s-a cam părut o pierdere de vreme. Adică dacă tot scrie careva vreo carte d-asta, măcar să aducă ceva nou, să fie ceva bun sau interesant pe acolo, că altfel ajung până la sfârşitul săptămânii să uit despre ce era vorba în cartea asta. Deci chiar nu mi-a plăcut ce am citit pe acolo şi nu e nimic memorabil prin carte, nici acţiune, nici personaje, nici intrigi, nimic.

„Confesiunea unui preot” este un fel de jurnal al unui preot catolic, Tyler Bell, care şi-a ales această meserie pentru că sora lui a întreţinut relaţii sexuale cu un preot şi apoi s-a sinucis. Şi cumva Tyler a simţit că poate schimba lumea şi poate recâştiga respectul oamenilor prin puterea exemplului personal, el încercând să devină un exemplu de smerenie, castitate şi slujire a lui Dumnezeu. Ei bine, toate acestea îi ieşeau de minune părintelui Bell, până în momentul în care s-a mutat în oraş Poppy Danforth. Aceasta este o tânără care a fugit de părinţi şi de trecut şi a ajuns să caute iertare pentru pornirile (în conceptul unora) păcătoase pe care le are. Şi s-a gândit ea că ar fi o idee bună să spună toate acestea unui preot, căutând iertare pentru ceea ce face în prezent (deşi părerea mea este că ea nu regretă nimic din ce face, ea nu caută iertare, ba mai mult, îl bagă în belele pe părintele Bell, care până la urmă este şi el doar un om). Şi cum apare Poppy în peisaj, părintele Bell începe să aibă cele mai interesante fantezii cu ea, deoarece totul la ea îl atrage. Acum sinceră să fiu, înţeleg că preoţii sunt şi ei oameni, dar chiar aşa de repede să renunţe la principii şi la tot pentru prima fată care intră în confesional? După ce am terminat cartea asta am stat puţin şi m-am gândit la ea şi părerea mea este că ar fi putut fi o carte bună, dacă ar fi fost ceva mai diferit scrisă. Adică prea uşor renunţă preotul ăsta la tot ceea ce crede, prea uşor rămâne impresionat de vocea fetei, de ceea ce îi povesteşte, deşi nici pe ea nu o înţeleg cine ştie ce. De ce? Ei bine, pentru că şi eu sunt femeie şi orice idee şi instinct şi pornire sexuală aş avea, nu mă duc să o spun preoţilor la biserică. Adică ea avea anumite aşteptări, îi plăcea ca lumea să o privească cum se dezbacă, cum se atinge, dar apoi s-a plictisit de asta şi vroia sex. Şi sincer din felul în care descria ea ce şi cum vroia nu îmi dădea deloc de înţeles că îţi cerea scuze pentru asta sau că regreta ceva. Şi atunci ce naiba căuta ea să povestească chestiile alea unui preot? Din tot ce am scris până aici să nu aveţi impresia că îmi pare rău de părintele Bell sau că ţin cu vreunul dintre ei, doar că simpla premiză de la care pleacă cartea este greşită. Amândoi au fost de acord să aibă o relaţie, iar de aici a pornit bâlciul. După cum vă puteţi da seama din cele de mai sus, nu mi-au plăcut deloc personajele şi nici acţiunea nu a fost cine ştie ce. Şi apropo de personaje, fostul iubit al lui Poppy, baiatul bogat şi influent care o vroia de amantă, mi s-a părut pur şi simplu de umplutură, pentru că se vroia a fi personajul rău, dar de fapt a ajuns să fie cel mai prost personaj negativ pe care l-am văzut în viaţa mea (adică în toate cărţile citite de mine). Şi pentru că se vrea carte erotică, trebuie să vă spun că nici pe acest plan nu m-a impresionat prea tare, pentru că nu am citit nimic extraordinar sau nemaipomenit prin cartea asta. Scenele de sex nu erau cu nimic mai impresionante decât literatura erotică citită de mine până acum, aşa că şi asta a fost o dezamăgire totală, că, na, dacă altceva nu are, măcar sex să aibă, dar în cazul acestei cărţi nici asta nu a fost.

Nu recomand cartea asta cititorilor de literatură erotică, pentru că sunt alte cărţi mai bune pe care să le citească (poate chiar să încerce seria „Crossfire”), nici celor care au fost curioşi cum oare e posibil ca un preot să renunţe la tot ceea ce crede pentru o femeie, pentru că şi povestea asta este atât de enervant construită încât nu ştiu cum de am rezistat până la final (dar, na, aşa sunt eu, dacă încep o carte o duc până la sfârşit) şi mai ales să nu citească această carte cei religioşi, că se vor scandaliza mai rău decât cei mai puţin religioşi.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.