„Carrie” este a doua carte de Stephen King pe care am citit-o şi trebuie să recunosc că după ce am terminat-o m-am bucurat că nu a fost prima, pentru că altfel nici că mai citeam alta scrisă de acelaşi autor. Din păcate, trebuie să spun că această carte a fost cea mai proastă carte pe care am citit-o anul trecut, asta ca să fiu drăguţă. Ba chiar m-am tot gândit dacă să scriu ceva despre o astfel de carte sau nu. Deci nu am fost dezamăgită niciodată de o carte cum am fost de asta.
Cartea asta ne-o prezintă pe Carrie, o fată timidă, care nu numai că era persecutată şi umilită şi ironizată de toţi colegii ei, dar mai trebuia să îi facă faţă şi mamei ei nebune, care nu era doar habotnică, ci şi brutală. Şi fiind supusă tuturor umilinţelor posibile, la un moment dat, descoperă fata asta că deţine o putere specială, telekinezia, pe care o foloseşte ca să se răzbune pe toţi. Şi totul devine haos când Carrie umblă prin oraş ca un pericol ambulant, omorând cu puterea ei pe toţi cei care au umilit-o şi chiar şi pe cei îi stau în cale. La sfârşitul cărţii am rămas cu un sentiment de tristeţe şi mi s-a părut că în cartea asta sunt descrise toate chestiile pe care le poate suferi şi provoca cineva. Când am lăsat cartea asta din mână m-am simţit uşurată că s-a terminat şi că nu mai trebuie să o citesc. Într-un cuvânt: groaznic! Cea mai naşpa experienţă trăită de mine de când m-am apucat să citesc şi până în prezent.
Pentru cei care vor să citească Stephen King, să se apuce întâi de alte cărţi scrise de el (personal aş recomanda „Shining”), iar pe asta să o lase ultima sau chiar să o sară, pentru că nu pierd nimic dacă fac asta. Cred că nu mai este nevoie să spun că nu o recomand nimănui! Şi mai bine mă opresc aici că nu merită să mai spun nimic despre cartea asta!