Cu toate că primul volum, „Etajul o mie”, nu prea mi-a plăcut şi că acum că deja aveam o oarecare idee despre ce şi cum este vorba în seria asta, am avut o oarecare curiozitate să văd cum continuă povestea asta. Şi aşa am ajuns să plec de la Bookfest şi cu „Vertigo”. Cu o grămadă de cărţi fac chestia asta destul de des în ultima vreme: le iau şi continuările, în speranţa că până la urmă se va dovedi a fi o carte bună, dar, între noi fie vorba, nu prea mi s-a întâmplat chestia asta, dar nu mă las şi le continui pe toate (ştiţi cum se zice, speranţa moare ultima). Ideea este că la acest volum mi s-a întâmplat şi cel mai comic lucru pe care l-am păţit vreodată cu vreo carte. Ei bine, cu toate că am citit foarte repede cartea asta, în mai puţin de o săptămână, a început să se şteargă titlul cărţii de pe coperta din faţă. Eu am o mare grijă cu cărţile pe care le citesc, mă spăl pe mâini înainte să le deschid, le ţin în buzunarul special pentru carte din gentuţele mele Bookletta şi le pun cu grijă prin casă, iată că acum cartea mea arată de parcă are o sută de ani. Chestia asta m-a amuzat maxim, deşi a fost total neplăcut să păţesc asta. Dar să trecem dincolo de copertă şi să vă spun că, deşi nici cartea aceasta nu a fost cine-ştie-ce operă literară, a fost mai uşor de citit pentru mine, pentru că deja ştiam cum stăteau lucrurile şi nu trebuia să îmi mai imaginam atâtea lucruri noi, doar îmi aminteam de puţinele personaje care, cu o excepţie, au rămas aceleaşi. Mi-a plăcut că este micuţă, capitolele sunt scurte (ceea ce o face uşor de citit prin mijloacele de transport) şi nu necesită prea multă atenţie, fiind o acţiune destul de simplă, iar personajele destul de previzibile. Cu toate că prologul anticipează finalul, tot mai lasă loc la întrebări şi m-a făcut curioasă dacă voi ghici sau nu despre cine este vorba acolo.
După cum ne-a obişnuit Katharine McGee şi „Vertigo” începe cu un prolog în care este descrisă moartea cuiva. Deşi sunt descrise detalii despre persoana moartă, cumva nu am putut intui cine este respectiva până la final. Cartea ne duce din nou în anul 2118, într-un New York prezentat ca un oraş construit pe verticală, sub forma unui turn cu o mie de etaje. În „Vertigo” avem prezentate acelaşi lux şi tehnologia avansată, dar şi pe cei cinci adolescenţi care deţin cel mai periculos secret: cel al vinovatului morţii lui Erin. Leda, în acest volum, are o evoluţie interesantă, trecând de la a fi un personaj nesuferit în primele pagini, la a îşi ajuta prietena şi a îşi da frâu liber sentimentelor pe care le are faţă de Watt. Dar face orice să nu se afle adevărul despre moartea lui Erin şi totuşi ajunge chiar să îi dezvăluie faptele duşmanului, împotriva voinţei ei. Watt încearcă să ajungă la o facultate importantă şi să lase totul în urmă, dar dragostea lui pentru Leda îl face să spioneze din nou pentru ea. Rylin câştigă o bursă şi ajunge la şcoala de elită la care studiază toate personajele de la etajele superioare şi totul se schimbă pentru ea, mai ales că acum îl vede zilnic pe Cole, băiatul care i-a frânt inima, cel cu care nu poate fi, datorită lipsei lui de încredere în ea. Iar Avery apare din nou, strălucitoare, dar chinuită de iubirea pentru fratele ei vitreg, Atlas. Cei doi constată că nu pot fi împreună, iar tatăl lor încearcă să îi despartă, construind încă două turnuri în Dubai şi obligându-l pe Atlas să preia conducerea acestora. Secretul lui Avery este cel care îi ţine separaţi, iar asta o omoară cu zile pe ea, mai ales că nu îi poate spune şi lui adevăratul motiv pentru care nu pot fugi împreună. La toate acestea se adaugă şi sosirea lui Calliope şi a mamei sale, două femei în stare de orice ca să îşi asigure un trai bun în viaţă, aşa că ţintesc cât mai sus. Şi la fel ca oamenii bogaţi care au ambiţii fără limite şi fac orice ca să îşi îndeplinească dorinţele, aşa şi cele două ştiu să lupte pentru putere şi avere, iar locuitorii etajelor superioare sunt principalele lor ţinte. Frumoasa Calliope este cea care încearcă să îl cucerească pe Atlas şi nu se dă în lături de la nimic. Şi totuşi, fără ca toţi cei enumeraţi mai sus să ştie, cineva care caută să răzbune moartea lui Erin, le urmăreşte toate mişcările. Acum să vă zic că, spre deosebire de primul volum, cartea asta mi s-a părut cumva mai dinamică, acţiunea uşor de urmăriti, cum am mai zis mai sus, mai puţine chestii de imaginat, aşa că mai uşor pentru mine, care mi-am stors creierii la primul volum ca să îmi imaginez Turnul şi dispoziţia pe etaje, precum şi felul în care tehnologia avansată era folosită în favoarea celor bogaţi. Acum, că deja aveam toate asta ilustrate clar în minte, m-am putut concentra mai mult pe acţiune şi personaje, ceea ce a fost destul de plăcut. „Vertigo” este o lectură dinamică, plină de neaşteptat, dar totuşi cumva nu a reuşit să mă captiveze, să mă convingă că e o carte bună. Iar despre final pot să vă spun doar că de vreo două ori am dat cu presupusul despre cine este persoana care moare, descrisă în prolog, dar în ambele dăţi am dat greş, deci este interesant că nu am putut intui. Şi după felul în care s-a terminat mă aştept să mai existe şi cel puţin un volum trei, pentru că este un final deschis, dar cine ştie?
Recomand cartea asta celor care apreciază cărţile a căror acţiune se întâmplă în viitor şi care încearcă să îşi imagineze că tot ce este descris în paginile acestei cărţi poate fi o variantă a viitorului îndepărtat, celor care vor să afle cum stau lucrurile între cei mai bogaţi copii ai New York-ului, cei care deţin puterea şi felul în care o folosesc, dar şi celor care au înţeles şi cărora le-a plăcut prima carte, „Etajul o mie”.