La aproape un an de când am citit ultima poveste a vânătorilor de umbre, scrisă de Cassandra Clare, am revenit zilele acestea la povestea lui Magnus Bane. Ceea ce am descoperit ieri este că am mai avut o tentativă prin 2017 de a citi cartea asta, dar nu i-a venit rândul atunci, aşa că, după atâţia ani de când „Cronicile lui Magnus Bane” ocupă un raft prin biblioteca mea, astăzi vă voi vorbi şi despre asta. Trebuie să recunosc că am fost foarte curioasă să aflu povestea lui, chiar dacă nu pare, având în vedere de când îşi aşteaptă rândul, ba chiar îmi era dor de magicianul excentric, cu ochi de pisică strălucitori. Ceea ce mi s-a părut interesant a fost faptul că această carte mi s-a părut mai interesantă decât toată seria „Instrumente mortale”. Aceasta mi-a fost recomandată de o prietenă ca fiind cea mai mişto serie scrisă vreodată, ceva ce trebuie să am în bibliotecă şi nu pot rata sub nicio formă. Dar aşa se întâmplă în general cu oamenii care citesc, toţi avem preferinţele noastre, care diferă de ale celor din jur, iar gusturile nu se discută, deşi se poate începe oricând o frumoasă dezbatere pe marginea opiniilor diferite în ceea ce priveşte cărţile, însă asta este o altă discuţie. Ceea ce vreau să vă spun astăzi aici este că povestea aceasta a fost mai interesantă şi mai captivantă decât seria care l-a făcut faimos pe Magnus Bane în rândul cititorilor, deci probabil că ar trebui să îi daţi o şansă dacă încă nu aţi făcut-o pentru că ea explică multe aspecte ale comportamentului magicianului care pare atât de ciudat.
„Cronicile lui Magnus Bane” este un fel de culegere, alcătuită din unsprezece povestiri, din diverse momente ale vieţii îndelungate a lui Magnus Bane. Şi nu a fost o viaţă deloc uşoară, în primul rând pentru că Magnus este nemuritor. Iar atunci când eşti nemuritor şi toţi ceilalţi pe care îi iubeşti mor, singurătatea poate fi apăsătoare. Dar magicianul nostru se ocupă cu diverse sarcini mărunte, de la vrăji de diverse feluri, până la invocări ai unor demoni. Dar pe lângă micile servicii oferite de acesta, el trece şi prin perioade mai grele din istoria oamenilor, cum ar fi Revoluţia franceză, fuga reginei Maria Antoaneta din Franţa, perioada prohibiţiei, dar şi evenimente din cărţile anterioare, cum ar fi lupta lui Valentine împotriva vânătorilor de umbre pe care îi considera nedemni şi împotriva vampirilor şi vârcolacilor. Se poate spune că el a fost mereu omul potrivit la locul potrivit (sau nepotrivit, depinde cum vreţi să vedeţi lucrurile). Despre iubirile lui, trecătoare ca timpul, ne vorbeşte adesea în aceste povestiri, cum s-a îndrăgostit de şefa vampirilor, Camille Belcourt, dar şi ultima sa dragoste, vânătorul de umbre Alec Lightwood. Într-una dintre poveşti aflăm chiar şi povestea despre cum a ajuns el să fie de acord să o ajute pe mama lui Clary Fray şi de unde a apărut ataşamentul faţă de aceasta. Mai aflăm şi povestea dintre el şi vampirul Raphael Santiago, a cărui mamă a venit la Magnus cu rugamintea să îi salveze fiul, dar, deşi a ajuns prea târziu, l-a ajutat pe cât posibil pe Raphael să îşi accepte noua condiţie şi să o domine, pentru a putea fi alături de familia sa. Ceea ce mi s-a părut de-a dreptul enervant a fost finalul acestei cărţi. După cum am mai zis, îl ador pe Magnus Bane, am iubit fiecare pagină din această carte, totul mai puţin finalul. Aş fi ales ceva mai grandios pentru Înaltul Magician Magnus Bane, dar asta este, trebuie să ne mulţumim cu ce avem, în acest caz, cu un final cam aiurea.
Recomand cartea aceasta tuturor celor care au curiozităţi sau pur şi simplu vor să îl înţeleagă mai bine pe Magnus Bane, să îi înţeleagă felul de a fi şi comportamentul, celor care sunt curioşi de relaţia dintre acesta şi celelalte personaje cu care intră în contact în cealaltă serie, dar şi celor care pur şi simplu vor să citească o poveste frumoasă şi amuzantă, plină de neprevăzut.