La sfârşitul anului trecut, m-am apucat să citesc şi „X feluri de a muri”, cartea pe care o credeam eu la vremea aceea ca fiind ultima din seria „Fabian Risk”. Dar apoi, într-o zi, am văzut pe cineva în autobuz citind o carte foarte mare, aşa că am fost curioasă să văd despre ce carte este vorba, iar când m-am apropiat, am descoperit că este un nou volum din această serie. Sincer chiar mi-ar fi părut rău ca totul să se termine atât de curând pentru că aceasta este una dintre seriile mele favorite, chiar dacă are o mulţime de volume, fiecare suficient de mari încât să fie o provocare să le iau cu mine pe undeva. M-am ataşat atât de tare de Fabian Risk încât, de fiecare dată când mai citesc o carte din seria aceasta, este ca şi cum m-aş reîntâlni cu un vechi prieten pe care nu l-am mai văzut demult şi care îmi este extrem de drag. Ce este cu adevărat interesant este că nici numărul mare de personaje al cărţilor scrise de Ahnhem nu mi se pare o problemă, ba chiar am reuşit să le reţin şi să ştiu în cele mai mici detalii totul despre ele. Iar acum, ca să nu vă plictisesc prea tare cu cât de mult iubesc cartea aceasta, vă voi povesti şi o întâmplare amuzantă cu ea. Eu, de obice, după ce citesc o carte, o dau mai departe, ca să se mai bucure şi alţii de ea. Anul trecut am făcut prin toamnă curăţenie printre cărţi şi am dat, printre altele şi cartea aceasta, fără să îmi dau seama că, de fapt, nu am apucat să o citesc mai întâi. Apoi a trebuit să o cumpăr din nou, ca să apuc să o şi citesc. Se pare că era curat în bibliotecă, dar haos în capul meu :). Iar acum să revenim la povestea noastră, despre care vă voi vorbi în continuare.
În „X feluri de a muri” se pare că toate firele acţiunii, încâlcite până acum, încep să se îndrepte către un final. Fabian îşi duce fiul să depună mărturie în cazul procesului unde se judecă banda din care a făcut, fără să vrea, parte, dar acesta este luat ca şi complice, arestat şi obligat să aştepte procesul de după gratii. Detectivul, având ca de obicei un instinct extraordinar, vine cu ipoteza că toate crimele pe care le-au investigat în ultimul an au o legătură şi un singur făptaş, iar divezile nu întârzie să apară. Poliţia este din ce în ce mai aproape de criminal, care este prins de Fabian. Ceea ce îl ajută de data aceasta pe detectiv să prindă suspectul şi să scape cu viaţă din această poveste nu mai sunt, ca de obicei, femeile, ci norocul. Se pare că este cel mai norocos detectiv cunoscut vreodată şi astfel ajunge să fie, din nou, cel care rezolvă cazul şi arestează criminalul. Deşi îmi plăcea ideea de erou salvat de femei, chiar şi eu trebuie să admit că şi asta tot de noroc ţinea, de fapt, deci nu pot spune că am fost surprinsă neplăcut de direcţia în care au luat-o evenimentele. Până la urmă, chiar şi colegul lui Fabian, cel care comitea tot felul de crime şi fărădelegi a fost prins, dar finalul acestui volum a lăsat loc de încă o continuare pentru că nu toate aspectele au fost lămurite. Ce am urmărit cu mare atenţie şi curiozitate a fost şi povestea Dunjei Hougaard, care a reuşit şi de această dată să scape de Sleizner şi de răzbunarea acestuia şi sincer de abia aştept să aflu cum se va termina şi povestea ei, pentru că şi ea merită un final fericit, la fel ca şi celelalte personaje. Dar trebuie să recunosc că nu am avut foarte mare răbdare şi am citit, pe la începutul anului (da, încă sunt foarte în urmă cu scrisul) şi următorul volum, despre care sper să vă vorbesc în curând.
Recomand cartea aceasta tuturor celor care vor să îl regăsească pe Fabian Risk, detectivul care nu este un super erou, dar care are o intuiţie extraordinară şi reuşeşte de fiecare dată tot ce îşi propune, celor care vor să citească o poveste fascinantă despre un om care trebuie să se împartă între familie şi datorie, dar şi celor care vor să trăiască sentimente dintre cele mai diverse, într-o poveste care, chiar dacă pare extrem de lungă, ţine cititorul captivat de la prima până la ultima pagină.