Zilele astea am citit mai puţin, deoarece timpul nu mi-a permis altfel. Dar nici cărţile alese de mine de prin bibliotecă nu au fost de ajutor, fiind multe din ele dintre acelea care m-au făcut să simt că pierd timpul aiurea. Cred că am mai spus asta, dar o să repet: ceva e în neregulă fie cu mine, fie cu cărţile pe care le citesc, pentru că am dat în ultima vreme doar peste cărţi care ocupau degeaba spaţiul în bibliotecă. Ştiu că gusturile nu se discută, dar chiar nu am mai dat peste o carte bună de ceva timp şi asta mă face curioasă, pentru că am o mulţime de cărţi în bibliotecă, majoritatea recomandări sau cărţi alese după criteriul meu preferat (citit prima pagină, dacă mi-a plăcut o iau acasă). Ei bine, nici cartea „Parada de Paşte” nu mi-a plăcut, deoarece simt că doar am citit povestea unei familii destrămate, despre vieţile fiecărui membru al acestei familii şi deciziile lor mai mult sau mai puţin fericite, dar nu simt că mi-a adus vreun beneficiu această poveste. Adică de la o carte mă aştept măcar să fie o poveste drăguţă, pe care să o citesc cu plăcere şi să mă facă să mă gândesc la felul în care a fost spusă, la personaje, ceva, orice, să iasă în evidenţă. Cât despre cartea asta, nu are nimic să îmi ofere, nicio perspectivă nouă asupra familiei, nici personaje remarcabile, toate sunt terne şi plictisitoare. Probabil sunt eu pretenţioasă şi nu ştiu cum să îmi satisfac pretenţiile literare, dând mereu peste cărţi nepotrivite.
Trebuie să spun de la început că titlul cărţii este cel puţin abstract, deoarece nu am găsit nicio legătură între carte şi el. Cartea ne spune povestea a două surori, Sarah şi Emily Grimes, care se admiră şi se invidiază cam cum fac orice surori în lumea asta. Mama lor s-a despărţit de tatăl lor, iar cele două surori au rămas să locuiască cu mama, care era cum vreţi voi numai statornică nu, schimbând domiciliul atât de des încât săracele copile nici nu apucau să îşi facă prieteni sau să se acomodeze bine într-un loc, că se şi mutau (întrebarea din mintea mea când citeam cartea asta era: ce nebun a hotărât să acorde custodia fetelor mamei, care nici servici nu avea întotdeauna şi se muta tot timpul de colo colo, în timp ce tatăl avea un job stabil şi o locuinţă permanentă? Dar na, am zis eu că multe nu se prea leagă prin cartea asta). Emily o invidiază pe sora ei, deoarece aceasta are o relaţie mai apropiată cu tatăl lor, este preferata mamei şi îşi găseşte cu uşurinţă iubiţi, iar apoi soţ, având o căsătorie aparent perfectă. Dar Emily alege să fie singură, să schimbe iubiţii, negăsind acea relaţie care să o satisfacă cu adevărat. Până la urmă, ea află că aparenţele înşeală, iar căsătoria lui Sarah nu este aşa de minunată cum o văd cei din exterior, aceasta fiind bătută de soţ. Până la urmă, sora ei moare, iar Emily realizează că e singură pe lume, deoarece şi-a pierdut întâi tatăl, când erau adolescente, apoi mama, care a murit după ce Sarah a dat naştere copiilor, iar la sfârşit, după pierderea surorii ei, rămâne singură, fără familie şi fără iubit. Povestea asta atât de sobră şi spusă într-un fel lipsit de sentimente, m-a întristat într-un fel, neputând ghici nicio urmă de afecţiune în spusele naratorului, mai ales după începutul cărţii care nu prezice nimic bun („Nici una dintre surorile Grimes nu avea să fie fericită în viaţă şi, privind înapoi, li s-a părut că necazurile au început odată cu divorţul părinţilor lor.”). Această detaşare şi lipsă de empatie sau orice alt sentiment mi-a displăcut, căutând fie aprobare, fie blamare a alegerilor personajelor. Astfel pot să spun că această carte m-a lăsat rece, nu mi-a inspirat nimic, poate un pic de milă pentru destinul fetelor, dar nimic mai mult. Simt că nu mi-a adus niciun aport, nu mi-a îmbogăţit cu nimic viaţa şi conceptele despre familie. Din aceste motive, cartea aceasta a fost o altă pierdere de timp, ceva ce şi aşa am avut puţin în ultima vreme.
Recomand cartea asta celor care vor să găsească o poveste spusă fără nicio emoţie, de un narator sobru, celor care vor să citească o poveste destul de tragică a unei familii, aşa cum nu ar trebui să fie, dar totuşi sunt conştientă că încă mai există şi celor care cred că relaţiile dintre fraţi contează, căci fraţii sunt singurii care vor fi altături până la final.