„Păcatele fiului” – Theo Anghel

Prin noiembrie anul trecut, în timp ce mă plimbam printre rafturile pline cu cărţi ale editurilor prezente la târgul de carte Gaudeamus, am zis să ies din aria mea de confort şi să mă îndepărtez de standurile marilor edituri, unde ştiam că dacă aveam să intru nu aş mai fi ieşit niciodată şi am urcat la ultimul nivel, acolo unde sunt prezente o mulţime de edituri mai mici sau nu aşa cunoscute (cel puţin de mine), încercând să aflu ce se mai publică pe la noi şi dacă există vreuna care să mă atragă ca să îmi iau câteva cărţi de citit. Şi, mergând din editură în editură (de fapt, mai mult trecând pe lângă ele şi uitându-mă în speranţa că ceva o să îmi sară în ochi), observ un dragon de pluş la una dintre ele. Cum sunt mare fan pluşuri m-am oprit să mă uit la dragon şi cu mai mare atenţie la titlurile prezente în stand. Şi acolo la stand am cunoscut-o pe Theo Anghel. Nu ştiam cine este, i-am explicat frumos că sunt în căutare de ceva să citesc şi sunt curioasă să citesc ceva scris de autorii români, deşi, după cum am mai spus şi în alte dăţi, până de curând am afirmat că nu îmi plac (o generalizare pe care o regret, acum mai mult ca oricând). M-a întrebat ce îmi place să citesc şi mi-a recomandat câteva titluri, printre care şi cartea „Păcatele fiului”. Recunosc că am fost sceptică, mai ales că SF şi Fantasy nu sunt chiar genurile mele preferate (excepţie făcând „Harry Potter” fără de care astăzi nu aş citi nimic, probabil împărtăşind părerea unora dintre prietenii mei conform cărora „cititul strică ochii”), dar, din moment ce am zis să experimentez chestii noi, am plecat de acolo cu un braţ de cărţi promiţându-mi mie în primul rând că o să le citesc cât mai curând. Dar timpul a trecut şi mi-au ieşit din cap cărţile respective până acum puţin timp, când mi-am făcut curaj şi m-am apucat de ele. Cu teamă la început, am sperat să fie o lectură plăcută, dar a fost mai mult de atât. Pot spune că nu am citit carte mai bună anul acesta şi mi-a plăcut fiecare pagină, am stat cu sufletul la gură până la sfârşit şi am simţit regret atunci când s-a terminat.

„Păcatele fiului” este cartea pe care am descoperit-o după ce am citit toate cărţile cu vampiri, vârcolaci, spiriduşi, zâne şi toate celelalte creaturi supranaturale care din literatura actuală (bine, poate or mai fi câteva, dar în mare parte am devorat toate cărţile astea) şi nu credeam că mai există ceva ce mă poate surprinde în lumea asta. Dar iată că se poate! Lia, o tânără jurnalistă, angajată a ziarului bucureştean „Gura lumii”, este trimisă să intervieveze un puşcăriaş, care se presupune că a săvârşit mai multe crime şi este gata să îşi spună povestea. Dar nimic nu o pregăteşte pe Lia pentru ceea ce găseşte acolo. Luca (deţinutul) este de fapt altceva decât ceea ce pare şi Lia simte pentru el o afecţiune pe care nu şi-o poate explica. Dar ceea ce nu ştie ea este că nu se pot împotrivi destinului şi că cei doi sunt sortiţi să fie împreună. Mai departe nu o să spun nimic despre acţiunea cărţii pentru că vrea ca cei care citesc acest articol să aibă parte de aceeaşi surpriză pe care am avut-o şi eu atunci când am citit-o şi mai ales să se bucure de poveste. Finalul este superb, m-a făcut să vreau să citesc imediat şi cel de-al doilea volum, deoarece nu mai aveam răbdare să văd ce se mai întâmplă în continuare. Chiar zisesem zilele trecute că am o problemă cu cărţile pe care le citesc, deoarece ajunsesem să nu îmi mai placă niciuna şi mă gândeam că fie am eu o problemă şi am devenit pretenţioasă, fie nu am nimerit eu nicio carte bună. Ei bine, cartea asta a aruncat o nouă lumină asupra situaţiei şi am realizat că există cărţi bune, doar că nu am căutat eu unde trebuie. Până acum nu am citi o carte mai bună ca „Păcatele fiului” anul acesta şi curiozitatea este maximă pentru continuare. Mi-au plăcut enorm personajele, frumos conturate, şi felul în care interacţionează, acţiunea este alertă (chiar nu am avut timp nici să respir, de unde timp să mă plictisesc… aproape nu îmi venea să o las din mână nici noaptea şi probabil că dacă nu aş fi avut treabă nici că aş fi lăsat-o) şi finalul este interesant, pentru că m-a făcut să fiu curioasă în legătură cu continuarea. Abia aştept să revin cu păreri şi despre celelalte două volume (mă apuc de volumul 2 imediat şi mai trebuie să fac rost de al treilea), care sper să fie la fel de bune ca primul.

Recomand cartea asta tuturor, pentru că are câte un pic din toate. Este fantasy, iar pentru cei care preferă genul acesta va fi o lectură interesantă, are o frumoasă poveste de dragoste, pe care am savurat-o din plin şi acţiunea m-a ţinut „prinsă” până la ultima pagină, unde mi-a fost stârnită curiozitatea să aflu oare ce se mai poate afla despre personaje. După mine, „Păcatele fiului” este cea mai bună carte fantasy pe care am citit-o în ultima vreme şi una dintre cele mai captivante, având de toate pentru toate gusturile.