A trecut foarte mult timp de când am început seria „Am murit din fericire”, însă am luat o pauză de la seriile de cărţi. De obicei, nu prea îmi plac acestea, deoarece dacă încep o carte nu mă las până nu o termin. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul seriilor. Indiferent dacă îmi place sau nu primul volum mai dau o şansă şi celui de-al doilea şi următorului, până ajung la final, în speranţa că, până la final, voi descoperi în respectiva serie măcar un motiv pentru care să nu o consider o pierdere de vreme. În altă ordine de idei, cărţile lui Theo Anghel sunt atât de bine scrise, încât nu cred că poate zice cineva cu un minim de cultură şi de bun simţ că nu sunt bune. Am adorat seria „Păcatele fiului”, ba chiar nu am regretat nicio serie că s-a terminat la fel de mult cum am suferit la finalul acesteia. Aşa că nu m-am lăsat şi am început-o şi pe aceasta. Şi, la fel ca şi până acum, nu mă voi lăsa până nu o voi termina, însă de data aceasta este puţin diferit, pentru că ştiu sigur că îmi place şi chiar nu vreau să se termine repede, aşa că voi citi câte un volum la câteva săptămâni, ca să dureze cât mai mult timp până ajung la sfârşit, deşi, anul acesta, cu siguranţă că o voi termina şi pe aceasta. Însă, din fericire, autoarea scrie în continuare cărţi, deci mă aştept să mai citesc câte una din când în când.
Reîntâlnirea cu Oriana a fost ca întoarcerea acasă, plăcută şi mult aşteptată. Mi-a fost dor de personajul principal al seriei, de felul ei de-a fi şi de felul în care acţionează. De această dată Oriana îşi dă seama că este îndrăgostită de Marc, relaţie care nu este aprobată de îngerul sau demonul însoţitor, dar cu siguranţă nici de cei care o supraveghează pe fată de sus. Ca şi în volumul trecut Abel şi Ama nu se înţeleg de niciun fel, ambii fiind absolut adorabili prin replicile lor, dar şi prin felul în care se şicanează. Noutatea ar fi faptul că, după ce că Oriana abia se descurcă în noua sa viaţă, cu misiunile, cu serviciul şi cu dragostea, în viaţa ei apare Gudila, un tip care s-a sinucis, dar s-a întors pe Pământ, din aceleaşi motive din care este şi Oriana, să îndeplinească diverse misiuni de sus. Problema este că Gudila îi este alocat fetei, să aibă grijă de el, să îl înveţe tot ce trebuie despre misiuni, însă acesta este încăpăţânat, face totul pe dos, ba chiar ratează o misiune. Ceea ce înseamnă că el reprezintă o belea pe capul Orianei care are şi aşa prea multe, începând cu şeful ei, colegii ei de muncă şi faptul că, la un moment dat, o vede în mall una dintre prietenele ei cele mai bune din cealaltă viaţă. Tocmai când se aşteaptă să fie retrasă din misiune din cauza acestei scăpări, Oriana se hotărăşte să îl sune pe Marc şi să îi mărturisească dragostea. Dar, în mod miraculos, ea nu este retrasă încă, deoarece mai are multe lucruri de rezolvat. Dacă până la urmă le rezolvă sau cum se termină povestea din volumul acesta al seriei nu vă voi spune, pentru că uneori simt nevoia să păstrez misterul, mai ales când ador cartea pe care tocmai am terminat-o şi îmi doresc să fie citită de cât mai mulţi oameni. Am râs la dialogurile dintre personaje, am stat cu sufletul la gură în momentele tensionate din carte, ba chiar m-am întristat la ultima pagină şi din cauza asta, pentru că m-a făcut să simt atât de multe lucruri, pot spune că această carte mi-a fost la fel de dragă ca şi prima.
Recomand cartea aceasta cititorilor de fantasy, celor care adoră cărţi cu personaje neobişnuite aflate în situaţii incredibile, celor care vor să citească o poveste de dragoste interzisă, dar care este totuşi frumoasă, cât şi celor care au îndrăgit celelalte cărţi scrise de Theo Anghel, deoarece cu siguranţă că o vor adora şi pe aceasta.