Astăzi vă voi vorbi despre o carte care îmi este foarte dragă mie. Dacă ar fi să vă povestesc cum am ajuns să am această carte, nu aş şti ce să vă spun exact. Poate m-a atras coperta ei, cu fulgii de zăpadă, de care îmi este atât de dor uneori sau poate datorită scurtei prezentări a cărţii, pe care am citit-o la un moment dat, în timp ce mă plimbam printre cărţi la târg şi aceasta m-a convins că merită să îi dau o şansă. Oricum a ajuns în biblioteca mea şi a stat acolo un timp destul de îndelungat, până i-a venit rândul, deoarece atunci când o vedeam, titlul ei şi autoarea nu îmi spuneau mare lucru. Ştiu că a trecut demult vremea de poveşti a căror acţiune se petrece iarna şi care au ilustraţii cu zăpadă, dar nu m-am putut abţine să nu vă povestesc şi despre această carte, urmând ca, în curând, să revin cu poveştile pe care le voi fi citit vara aceasta. Iar acum, revenind la această carte, vreau să vă spun că a meritat fiecare minut din timpul meu pe care l-am petrecut citind-o.
În „A fost odată un dulap” facem cunoştiinţă cu familia Devonshire, care are doi copii, pe Meg, o fată pasionată de matematică, studentă la Oxford şi pe fratele acesteia, George. Acesta este un copil de opt ani, care poate să moară în orice moment, deoarece suferă de o boală cruntă de inimă. Într-una din vacanţe, când sora lui, Meg, revine acasă de la studii, George îi povesteşte despre o carte pe care a citit-o şi de la care nu îşi poate lua gândul, dorind să afle răspunsuri la o mulţime de întrebări referitoare la acţiunea şi personajele cărţii. Cartea este „Cronicile din Narnia” de C.S. Lewis, iar autorul locuieşte aproape de şcoala unde studiază Meg matematică, aşa că aceasta îi promite fratelui ei că va obţine acele răspunsuri pentru el. Singura problemă este că fata nu ştie cum să îl abordeze pe faimosul scriitor. Însă, într-o zi, în timp ce stătea ascunsă pe proprietatea acestuia, urmărind de la distanţă casa şi locuitorii acesteia, este abordată de fratele autorului, Warnie. Acesta o pofteşte în casă, ca şi cum ar fi vechi cunoştiinţe, iar cei doi fraţi îi spun tinerei Meg o mulţime de poveşti din viaţa lor. O dată cu poveştile, Meg cunoaşte şi dragostea, întâlnindu-l pe un băiat pe nume Padraig, cu care ajunge să se şi căsătorească la final. Poveştile spuse de cei doi fraţi nu îi salvează viaţa lui George, dar i-o face mai frumoasă, acesta având parte chiar şi de o aventură la un castel vechi, aflat în paragină. Cartea aceasta este atât de interesantă, încât nici nu ştiu cu ce să încep atunci când mă gândesc la ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la ea. Pe de o parte, mi-a plăcut povestea fetei pasionată de matematică care descoperă lumea poveştilor. Meg este personajul meu preferat din ultima vreme, o fată care îşi iubeşte fratele cel mai mult în lume şi nu îşi imaginează viaţa fără el, renunţând la tot ceea ce fac studenţii (beţii în pub-uri şi ieşiri romantice) pentru a fi cu orice ocazie aproape de fratele ei. Pe de altă parte, îmi plac cărţile unde scriitorii sunt umanizaţi. Ideea pe care unii profesori care predau literatură încearcă să o transmită tinerilor este că autorii au fost un fel de zei/ sfinţi, ceea ce nu este adevărat, din moment ce sunt şi ei tot oameni, până la urmă. Pe de altă parte, mi-a plăcut la nebunie şi povestea de dragoste dintre Meg şi Padraig, una care nu iese în evidenţă, dar care este extrem de frumoasă. Cred că aş putea umple pagini întregi vorbindu-vă despre cartea asta, dar cel mai bine ar fi să o citiţi şi voi, pentru că merită!
Recomand această carte celor care vor să citească o poveste despre imaginaţie, creaturi fantastice şi o lume de poveste, celor care vor să afle o poveste de dragoste atât de subtilă, încât nu deranjează cu nimic firul poveştii, dar şi celor care adoră cărţile despre vieţile autorilor, pentru că poveştile pe care C.S. Lewis le spune sunt delicioase şi pline de sentiment.