„Luminiţa, mon amour” de Cezar Paul-Bădescu

Cezar Paul Badescu - Luminita, mon amourPrima oară am auzit de filmul cu (aproape) acelaşi titlu, „Ana, mon amour” şi, cum mie îmi place întâi să citesc cartea şi apoi să văd filmul (de cele mai multe ori cartea e de o mie de ori mai bună decât filmul), am făcut repede rost de ea şi m-am pus pe citit. Comic sau nu, am ales-o şi pentru faptul că arăta bine în geanta mea Bookletta, cu aşa o copertă, aceeaşi ca şi posterul filmului.

Ei bine, partea grea acum urmează, că trebuie să vorbesc despre ea. Nu este o carte strălucită din niciun punct de vedere, parcă este o poveste din aia tristă, a cuiva, iar la sfârşit nu mi-a venit decât să zic: „Săracii, ce poveste tristă au trăit!”. Iar vocabularul… cu toate că am citit zeci de cărţi până acum şi am terminat şi trei facultăţi şi tot mi se pare greoi. Plus că, nu toată lumea ştie franceză, deci de ce nu traduce cineva replicile alea din franceză cu care e presărată cartea? Povestea este cam aşa: doi studenţi la Litere, se îndrăgostesc (iar apoi el nu mai scapă de ea) şi cu toate că ea are probleme grave cu capul, tipul tot rămâne alături de ea, încercând să o vindece, iar, culmea ironiei, este că, după ce se face bine, tot ea se desparte de el, cu toate că sunt căsătoriţi şi au şi un copil. Parcă singura chestie care m-a făcut să simt că nu am pierdut timpul degeaba cu cartea asta a fost scrisoarea ei de la sfârşit. În rest, tristeţe maximă!

O recomand dacă aţi terminat de citit toate cărţile din lume şi asta rămăsese singura pe care nu aţi citit-o sau dacă vreţi să găsiţi pe unii care au avut o viaţă mai naşpa decât aţi trăit voi până acum.

Acest articol a fost publicat în Cărţi de autori români. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns