Agatha Christie a ajuns să fie o autoare pe care o îndrăgesc. Deşi am descoperit-o târziu şi am tot amânat să citesc ceva scris de ea, iată că acum o prefer multor alte cărţi pe care le am prin bibliotecă. De aici nu vreau să înţelegeţi că am prin bibliotecă cărţi care nu îmi plac, pur şi simplu am o mulţime de cărţi necitite, despre care am auzit diverse lucruri de bine şi îşi aşteaptă rândul. Iar acum să mă întorc şi să vă povestesc cum am descoperit-o eu pe autoare. Prima carte de Agatha Christie pe care am citit-o a fost „Crăciunul lui Poirot”, pe care am ales-o anul trecut prin decembrie deoarece avea tematică de Crăciun şi, în general, păstrez cărţile acestea pentru decembrie ca să simt spiritul Crăciunului. Însă de atunci nu am mai citit nimic de această autoare, datorită provocării pe care am primit-o şi cu care nu s-a potrivit nicio carte de acest gen până acum. Dar iată că, de data aceasta, am reuşit să mai încadrez una în provocare. Spre deosebire de prima carte citită de mine, unde habar nu aveam cine putea fi autorul crimei şi mai mult decât atât am citit cu maximă atenţie, căutând detalii care să îmi indice făptaşul, de data aceasta m-am „specializat” şi prima persoană pe care am bănuit-o s-a dovedit a fi exact criminalul. De aici se pot trage două concluzii: fie devin eu mai perspicace, fie a fost scrisă cartea asta într-un fel în care să fie uşor de descifrat. Oricum ar fi, a fost o experienţă super.
„Zece negri mititei” şi anume Eduard George Armstrong, Emily Caroline Brent, William Henry Blore, Vera Elizabeth Claythorne, Philip Lombard, John Gordon Macarthur, Anthony James Marston, Thomas şi Ethel Rogers şi Lawrence John Wargrave sunt chemaţi sub diverse pretexte pentru a îşi petrece timpul pe insula Negrului, o insulă pustie şi controversată, deoarece toată lumea se întreba cine o deţine şi nimeni nu ştia răspunsul. Astfel că cei enumeraţi mai sus au „onoarea” să o viziteze. Însă imediat ce ajung la casa de pe insulă, Vera a văzut poezia „Zece negri mititei” şi s-a amuzat de felul în care era afişată la loc de cinste în camere. Problemele au început să apară încă din prima noapte. Cineva a pornit un patefon şi au început să se audă de la acesta o serie de acuzaţii, conform cărora toţi se făceau vinovaţi de câte o crimă. Şi imediat după asta, a şi murit unul dintre invitaţi. Apoi, în concordanţă cu poezia, au început să moară unul câte unul şi ceilalţi, până la ultimul. Cartea aceasta este una dintre cele mai interesante cărţi citite de mine vreodată. De la început, nu mai ştiu exact motivul, însă am bănuit două personaje ca fiind criminalul şi s-a dovedit că fix primul personaj bănuit de mine chiar era. De data aceasta am citit cartea fără să mă concentrez foarte mult pe detalii, chestie care a făcut-o să fie o lectură chiar plăcută. Am descoperit de curând că îmi plac genul acesta de cărţi şi am de gând în viitor să citesc mai multe cărţi d-astea. Personajele, aparţinând unor medii diferite sunt foarte interesante şi toate ascund ceva şi anume crima de care sunt acuzate la începutul cărţii, însă fără să considere că sunt într-adevăr vinovate. Iar criminalul este incredibil de inteligent pentru a putea duce la capăt acest plan de pedepsire a vinovaţilor. Mi-a plăcut faptul că, deşi ştiau cu toţii poezia, cel puţin la început, nu prea se sinchiseau de ea, iar mai apoi, deşi se fereau de toate cele indicate în aceasta, poezia s-a adeverit până la capăt. Iar acum o să mă opresc, pentru că dacă mai scriu mult ajung să scriu un articol despre carte mai lung decât cartea, iar în al doilea rând vă invit să o citiţi şi să încercaţi singuri să vă daţi seama cine se poate afla în spatele tuturor crimelor.
Recomand cartea aceasta tuturor celor care nu au mai citit Agatha Christie, deoarece este un mod bun de a face cunoştinţă cu felul în care scrie (ştiu că există o ordine în care se pot citi cărţile autoarei, însă acum chiar nu trebuie să facem neapărat totul ca la carte de fiecare dată), celor care iubesc suspansul şi celor care vor să îşi încerce norocul în a aduna indicii ca să descopere criminalul.