„Te las să pleci” este primul roman de 500 de pagini pe care l-am citit anul acesta. De obicei, citesc romane mai scurte, dar această carte m-a atras prin povestea ei, rezumată în câteva cuvinte, şi prin felul în care începe (cred că am mai zis cândva că atunci când iau o carte în mână, ca să o şi cumpăr trebuie să mă convingă după prima pagină). În plus, am vrut să mai ies din sfera de cărţi pe care le citesc în mod normal şi să mai încerc, din când în când, şi altceva şi se pare că am nimerit o carte bună.
Romanul ne prezintă povestea tragică a morţii unui copil de cinci ani, care a fost călcat de maşină, iar şoferul a fugit de la locul faptei şi tot romanul se învârte în jurul căutării vinovatului. Cel mai tare m-a ameţit schimbarea de perspective, deoarece în fiecare capitol ne vorbeşte un alt personaj, fie că este Jenny (cea care este considerată vinovată de moartea copilului), Ray (comisarul) sau Ian (soţul lui Jenny). Dar este o carte interesantă şi captivantă, un roman poliţist, dar şi cu o poveste frumoasă de dragoste. Romanul ăsta este, de fapt, o ilustrare a felului în care trecutul poate bântui prezentul unei persoane şi cum aceasta îşi găseşte într-un final curajul de a-l înfrunta. Este o poveste frumoasă despre speranţă, dreptate şi dragoste.
O recomand tuturor celor cărora le plac romanele poliţiste, celor care speră să găsească în paginile unei cărţi o poveste mai complexă, unde aparenţele înşeală şi la final pot să zică că nu şi-au închipuit niciodată că povestea se va termina aşa. Iar în cartea asta, finalul este atât de neaşteptat, încât nu mi-a venit să cred ce citesc, aşa că am mai citit încă o dată epilogul să fiu sigură că nu am înţeles eu ceva greşit.