Luna trecută am vrut să citesc mai multe cărţi de la editura Epica care stăteau pe la mine prin bibliotecă de ceva vreme şi aceasta este una dintre ele. Deşi, de obicei, ador cărţile care se publică la această editură, de data aceasta se pare că nu am ales foarte bine. Ador să citesc cărţi bune, optimiste, cărţi care să mă umple de speranţă, să trăiesc bucuria de a le citi, dar aceasta nu este una dintre ele. Mă deprimă foarte tare, mai ales când sunt în vacanţă, când citesc cărţi triste, dar această carte nu este doar tristă, este şi enervantă până la exasperare. Până acum nu m-a mai exasperat în halul acesta nicio carte! Şi deşi nu las cărţile niciodată neterminate, nu a existat capitol în această carte în care să nu îmi vină să o arunc pe geam sau să scap cumva de ea. Motivul este unul simplu: personajul principal, Flora Banks, suferă de amnezie şi de fiecare dată când adoarme sau la ceva timp, uită tot şi trebuie să recitească notiţe care îi spun cine este şi ce a făcut şi unde este şi multe alte detalii despre viaţa ei. Înţeleg că personajul trebuie să facă asta, însă ce nu înţeleg este de ce naiba trebuie să scrie la fiecare două pagini aceleaşi lucruri de la început până la finalul cărţii? Chestia asta cu recitirea unor propozitii identice la infinit m-a scos din minţi. Şi da, probabil că ar fi trebuit să renunţ şi să trec la altă carte mai interesantă, dar nu îmi place să mă dau bătută. Şi aşa am ajuns să căpiez citind aceleaşi cuvinte, de aproape le pot reproduce pe dinafară. Iar la final, m-am bucurat enorm că s-a termiat.
Flora Banks suferă de amnezie şi nu îşi mai aminteşte nimic din ce face, de când avea zece ani. Memoria ei funcţionează pe termen scurt, aşa că are notiţe peste tot care să îi reamintească cine este, unde este şi cine sunt persoanele din jurul ei. Asta până într-o noapte, când pleacă de la o petrecere şi pe plajă se întâlneşte pe iubitul prietenei ei cele mai bune, Drake. Acesta îi spune că o place şi o sărută, iar acest sărut este o chestie pe care nu o uită. Iar această amintire, singura pe care o are de ani buni, este cea care o motivează să plece la Cercul Polar în căutarea iubirii ei. Flora speră că dragostea lor o va ajuta să îşi păstreze pentru mai mult timp amintirile, vindecând-o. Aşa că profită de plecarea părinţilor în Franţa ca să aibă grijă de fratele ei care era pe moarte şi pleacă cu avionul în căutarea lui Drake. Însă lucrurile nu sunt deloc simple, deoarece nu ştie exact unde se află acesta. Când, într-un final, îl găseşte, Drake îi spune că totul a fost o minciună, că, de fapt, el nu a iubit-o niciodată şi că tot ce îşi aminteşte ea este ceva ce doar şi-a imaginat. Dezamăgită, se întoarce la viaţa ei de dinainte, însă fratele ei care moare are grijă să o ajute să scape de problemele ei. Cred că acesta este cel mai scurt rezumat scris de mine vreodată, însă majoritatea cărţii se repetă la infinit informaţiile despre cine este Flora şi reciteşte tot ce scrie despre ea. Deşi ar trebui să fie o poveste de dragoste, nu este, iar speranţa că îşi va reveni mi-a dispărut pe măsură ce mă apropiam de finalul cărţii. Această poveste mi s-a părut foarte tristă, cum se repeta povestea cu cine este Flora simţeam că mă urc pe toţi pereţii, iar din rarele dăţi când chiar se petrecea ceva în cartea asta se putea scrie o carte de maxim o sută de pagini. În concluzie, cartea asta nu mi-a plăcut deloc, m-a plictisit şi nu lipsea mult să fie singura carte pe care să nu o termin. Dar, din nefericire pentru mine, am terminat-o, iar finalul nu a fost cu nimic mai bun decât restul cărţii, aşa că a fost o pierdere de vreme să citesc aşa ceva.
Recomand cartea aceasta celor care cred că viaţa lor e nasoală, ei bine, există şi poveşti mai triste, celor care nu sunt suficient de deprimaţi, încât mai au nevoie de un motiv în plus, dar şi celor care sunt suficient de curajoşi încât să încerce să citească cartea asta ca să vadă dacă pot trece peste aceeaşi poveste repetată la infinit, fără să o viseze noaptea.