De obicei când citesc o serie de cărţi îmi place să o şi termin, aşa că imediat ce am terminat volumul 1 din seria „Fluturi”, m-am şi apucat de cel de-al doilea. Trebuie să recunosc însă că, pe măsura ce evoluează acţiunea acestei serii, mă enervează din ce în ce mai tare. Nu mi se pare normal să accepţi suferinţa ca consecinţă a dragostei şi nici să ţi-o asumi, doar pentru a dovedi maturitatea. Cred că dovedeşti că eşti matur atunci când poţi să spui stop din timp unei relaţii care nu mai merge, chiar dacă mai există încă sentimente de ambele părţi. Însă cartea asta o ţine pe acelaşi stil ca şi prima, continuând încă aceeaşi situaţie şi aceleaşi relaţii. Deci dacă în prima carte toate mi s-au părut suportabile, în acest al doilea volum m-a exasperat deja situaţia. Pot înţelege că există oameni care iubesc prea mult, care iubesc cât pentru doi, însă să rămâi într-o relaţie care nu îţi aduce niciun strop de iubire şi fericire, ce sens are? Aşa că acest al doilea volum mi-a plăcut ceva mai puţin decât primul din cauza acţiunii şi subiectului, dar a fost o lectură uşoară, aşa că l-am terminat repede, ceea ce cumva a compensat.
Cel de-al doilea volum al seriei „Fluturi” continuă povestea Irinei, o fată care a fost crescută de tatăl ei asemenea unei lady. Ea a ajuns să fie femeia care renunţă la fericirea ei pentru a celor din jur, care îşi ascunde suferinţele în suflet şi nu spune nimănui atunci când suferă. Dar în acest al volum Irina se schimbă puţin faţă de Matei şi faţă de anturajul acestuia. În acelaşi timp, creşte dragostea pentru Robert, însă renunţă la speranţa ca ei să fie vreodată împreună. Însă cartea asta are de toate: şantaj, plânsete, ameninţări, suferinţă, dar mereu se întoarce la Matei. Acum nu înţeleg cum naiba poate să îl iubescă din tot sufletul pe Matei (că doar d-aia se tot întoarce la el, nu?), dar şi pe Robert (pe care îl consideră iubirea ei cea mare) şi încă pe alţii în braţele cărora se refugiază când fuge de ăştia doi. Adică pot înţelege dacă ar fi vorba de marea ei iubire, pe care nu îl poate avea şi de cel cu care este şi pe care nu îl mai iubeşte atât de mult, dar cum naiba ajunge să îi spună că îl iubeşte şi pe altul, cu care culmea, aproape ajunge să se căsătorească. Genul acesta de personaj nu îl înţeleg şi să fiu a naibii dacă pot să îmi dau seama cum să iubeşti atât de mult încât să nu poţi să îi scoţi din suflet pe atâţia bărbaţi. Dar poate că sunt eu nebună şi nu înţeleg felurile diferite în care poate să iubească femeia asta. Pe de altă parte, mă enervează Robert care nu şi-a asumat mai devreme dragostea pentru Irina şi nu face nimic ca să fie cu ea, ba mai mult, i-o aduce înapoi pe tavă lui Matei de fiecare dată când ăstuia i se pune pata că o vrea înapoi. Apoi scenele în care Matei o bate şi o violează pe Irina mi-au întors stomacul pe dos. Cine suportă atâtea de la un bărbat, mai ales că nici nu sunt căsătorite cu el. Aş vrea să fiu cinică şi să spun că îi plăceau banii lui şi d-asta rămânea cu Matei, dar nici asta nu este adevărat, pentru că nu risipea niciun ban şi doar ajuta pe cei săraci cu bani şi cu orice mai putea. Deci singura concluzie la care am ajuns a fost că Irina era o proastă. Însă acţiunea cărţii mi-a plăcut că se desfăşura într-un ritm alert, că dacă mai era şi asta vreo lălăială, clar nu ajungeam la sfârşit cu ea. Finalul m-a cam lăsat în aer, aşa că imediat ce termin provocările lunii mai o să citesc şi volumul trei, aşa doar de distracţie, poate cine ştie, se îmbunătăţeşte cu ceva situaţia. Până atunci rămân cu o impresie destul de proastă despre cartea asta şi personajele ei.
Recomand cartea aceasta celor care au apreciat primul volum, că tot aşa o ţine şi în volumul ăsta, celor care vor să citească o poveste de dragoste (sau mai multe, încă nu sunt sigură) şi celor care sunt curioşi dacă lucrurile pot deveni mai bune sau mai rele pentru personajele cărţii.