Atunci când îmi doresc câte o pauză între anumite tipuri de cărţi şi mai ales atunci când vreau în acea pauză să citesc o carte drăguţă şi din care pot învăţa câte ceva, chiar dacă este o carte de ficţiune, mai iau din bibliotecă câte o carte scrisă de Eric-Emmanuel Schmitt. Zilele trecute chiar mă întrebam ce o să fac eu oare atunci când o să termin de citit tot ce a scris omul acesta. Privind la relaţia mea cu cărţile acestea le-aş putea compara cu gustările dintre mese, cărţile pe care le citesc în general fiind mesele principale, iar printre ele mereu savurez câte o „gustare”. Această „gustare” sunt cărţile acestea (şi nu, nu fac această comparaţie pentru că îmi este foame sau ceva de genul acesta, doar că mi s-a părut a fi o comparţie bună în acest moment). Faptul că le-am comparat pe aceste cărţi cu gustarea dintre mese nu înseamnă însă că sunt lipsite de sens sau de conţinut. Din contră, din toate cărţile scrise de Eric-Emmanuel Schmitt citite de mine până acum, am avut câte ceva de învăţat. Fie că am învăţat despre Chopin şi muzica sa sau despre deşert sau despre soţia lui Mozart, despre dragoste şi viaţă în general, mereu am citit cu drag cărţile acestea. Şi la fel ca şi celelalte, cartea aceasta a meritat fiecare minut petrecut în compania ei şi mi-a făcut ziua mai frumoasă.
Pentru micul Moise viaţa nu a fost una deloc uşoară. Având un tată care nu vorbea cu el, ba mai mult, mereu îl critica pentru tot ceea ce făcea, comparându-l cu fratele său şi o mamă absentă, care îi părăsise şi îşi refăcuse viaţa uitând de ei, Moise a trebuit să se descurce, să reuşească să înveţe câte ceva pe cont propriu. Însă într-o bună zi s-a împrietenit cu domnul Ibrahim, proprietarul unui magazin de lângă casa lui Moise. Domnul Ibrahim face orice pentru micul Momo (aşa cum a fost poreclit Moise), iar când tatăl băiatului pleacă şi îl părăseşte, nu îi zice nimic, însă are şi mai mare grijă de el. Moise împreună cu domnul Ibrahim călătoreşte şi învaţă o mulţime de lucruri despre viaţă. Pentru băiat este o mare bucurie că şi-a găsit un mentor, cineva care să îl iubească necondiţionat şi să îl ghideze prin viaţă. Domnul Ibrahim pare fericit să îşi petreacă zilele pe scaunul magazinului său şi să contemple lumea din acest loc. Moise ajunge chiar să fie adoptat de mentorul său şi împreună traversează Europa spre Cornul de Aur. Aceasă călătorie este surprinzătoare şi finalul cărţii ne prezintă un copil care s-a maturizat şi a învăţat multe despre viaţă. Povestea aceasta m-a făcut să încerc toate sentimentele posibile, de la speranţă la tristeţe, aşteptând cu sufletul la gură să aflu cum se vor termina toate acestea. L-am îndrăgit de la primele pagini pe Moise, băieţelul care a trebuit să înveţe totul singur, provenind dintr-o familie separată şi trăind cu un tată distant. Apoi am fost curioasă să aflu cum îl va influenţa domnul Ibrahim pe băiat, cum va face să îi ajungă la suflet. Călătoria celor doi ar putea fi considerată iniţiatică, copilul aflând multe despre Coran şi musulmani. Iar finalul a fost grozav, m-a făcut să îmi pară rău că s-a terminat această carte şi că trebuie să revin la lecturile mele obişnuite.
Recomand cartea aceasta tuturor, celor care vor să citească o poveste plină de iubire şi pierdere, despre viaţă şi moarte, despre toleranţă şi credinţă. Nu cred că ar putea exista vreun cititor care să nu găsească această carte captivantă şi să nu înveţe nimic din ea. Eu una nu citesc doar ca să bifez o activitate, ci ca să găsesc cărţi care mă fac să simt, orice fel de sentiment, iar cărţile lui Eric-Emmanuel Schmitt nu m-au dezamăgit niciodată până acum.