„Căsătorie de plăcere” de Tahar Ben Jelloun

Tahar Ben Jelloun - Căsătorie de plăcereAm găsit prin bibliotecă romanul acesta şi mi-a plăcut titlul, „Căsătorie de plăcere”, de parcă zicea ceva de genul „Ne-am căsătorit că aşa am avut noi chef!” şi a fost o poveste la fel de neaşteptată între coperţile acestei cărţi pe cât de surprinzător e titlul. De mult nu mai citisem o carte care să conţină o poveste integrată într-o altă poveste sau povestire în ramă cum obişnuiam să le numim pe la şcoală când am descoperit „Hanul Ancuţei” de Sadoveanu, aşa că mi-a plăcut să reîntâlnesc tehnica asta după atâta timp şi într-o carte mai nouă. Pe scurt, mi-a plăcut felul în care este descrisă dragostea, fericirea, istoria şi mai ales rasismul în cartea asta, dar ceea ce nu mi-a plăcut a fost sfârşitul, deoarece a fost cam abrupt.

Cartea „Căsătorie de plăcere” ne prezintă povestea de dragoste interzisă între Amir, un negustor marocan, şi Nabu, o negresă care nu aparţinea niciunei religii, spusă de un povestitor „înţelept”.  Cele două personaje se îndrăgostesc şi decid să înfrunte lumea musulmană şi prejudecăţile, conform cărora negrii erau sclavi, şi se căsătoresc legal. Familia şi toţi cunoscuţii lui Amir îl judecă aspru pentru că a ales o negresă ca să îi fie cea de-a doua soţie, mai ales când aceasta îi dăruieşte doi copii, gemeni, unul alb şi celălalt negru. Dar povestea nu se termină aici. Naratorul urmăreşte destinele tuturor celor din această familie timp de două generaţii, probabil pentru a ilustra mai bine rasismul şi diferenţele făcute de oameni între săraci şi bogaţi, albi şi negrii, iubire şi ură. Ce m-a uimit a fost finalul. Vedeam cum cartea se apropie de sfârşit şi exact pe ultima pagină reapare naratorul, care pur şi simplu este descris cum îşi ia lucrurile şi pleacă, acum că şi-a terminat povestea. Pur şi simplu, fără concluzii, fără comentarii, de parcă ar fi spus tot ce avea de spus şi acum ne lasă pe noi, cititorii, să tragem propriile concluzii şi să ne formăm părerea pe care o vrem despre cele povestite de el. Şi uite aşa, am rămas uimită de acest final, care poate fi descris prin expresia: „M-a lăsat în pom”. Pot spune că povestea este interesantă, personajele sunt foarte diferite şi prezentate în opoziţie, dar am simţit la sfârşit că lipseşte ceva, care să mă facă să zic că aceasta este o carte foarte bună. Poate la această idee a contribuit şi faptul că impresia generală este că naratorul doar povesteşte nişte fapte, fără să se implice, fără să îşi spună părerea despre cele spuse de el, ca şi cum prezintă o situaţie, iar noi cititorii trebuie să tragem propriile concluzii. Oricum interesante procedeele folosite şi felul în care este scrisă această carte.

Recomand cartea asta celor care vor să îşi reamintească de tehnicile folosite de autorii clasici, celor care caută să citească o frumoasă poveste de dragoste care trece peste prejudecăţi şi obstacolele religioase pentru a supravieţui şi celor care vor să savureze un roman al antitezelor, unde destine se amestecă şi, exact cum zice naratorul: „…o să vă spun o poveste de dragoste, o dragoste nebună şi imposibilă, dar pe care fiecare personaj a trăit-o, totuşi, până la capăt…”

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.