Zilele astea am rămas în urmă cu articolele, pentru că tot am amânat să scriu despre cartea asta. În primul rând, cartea am primit-o, deşi mai am prin bibliotecă vreo trei cărţi scrise tot de Chris Simion, dintre care două mi le-am luat eu. Problema este că am fost curioasă să văd cum scrie, dar cumva tot săream peste cărţile ei, până când, într-o zi, am zis să mă apuc şi de ele să văd despre ce este vorba. Şi era cât pe ce să îmi ia 40 de zile să o termin :)) Problema este că nu sunt o persoană foarte religioasă şi nici iubirile din trecut nu le resimt încă (ce a fost, am îngropat sub un covor al amintirilor şi în trecut a rămas) aşa că această carte nu a fost deloc pe gustul meu. Prea multe metafore, prea multe vorbe mari, sentimente profunde, dar greşit abordate, cam aşa am văzut eu cartea asta. Nu mi-a plăcut de niciun fel şi m-am luptat cu mine să o termin, deşi nici finalul nu m-a făcut să îmi schimb părerea despre cartea asta. Şi cum nu mi-a plăcut cartea, la fel de tare urăsc să scriu despre ea (iar asta este o premieră pentru mine, pentru că oricât de mult mi-a displăcut o carte până acum, măcar îmi plăcea să scriu despre ea, dar cartea asta… nici să scriu despre ea nu mă inspiră).
„40 de zile” este o călătorie interioară, o înşiruire de zile în care autoarea îi scrie lui Dumnezeu şi iubitului ei în fiecare zi, ca un fel de jurnal, pentru a reuşi să conştientizeze anumite aspecte din relaţia ei. Nu aflăm numele lui, dar este poreclit de autoare „Zmeul Albastru”. Şi într-o zi s-a îndrăgostit Zmeul Albastru de Floarea-Soarelui (porecla autoarei) şi cei doi au trăit o poveste de iubire frumoasă, dar care s-a terminat cu suferinţă. Şi această suferinţă a fost cea care a îndemnat-o pe Floarea-Soarelui să se îndrepte către Dumnezeu, pentru a afla răspunsuri la întrebările ei. Astfel, într-o zi, a găsit un preot cu har, care a îndrumat-o să îşi scrie cele mai tainice gânduri, să povestească tot ceea ce îi stă pe suflet şi să încerce să afle ceea ce simte cu adevărat. Iar toate astea au fost posibile scriind zilnic, timp de 40 de zile, un fel de jurnal, un fel de scrisori către Dumnezeu şi către iubitul ei. Mi s-a părut foarte drăguţă ideea de a scrie un mesaj lui Dumnezeu (deşi nu i-aş scrie zilnic în veci, că îmi şi imaginez că dacă Dumnezeu ar avea mail şi i-ar scrie fiecare persoană de pe planetă zilnic, i-ar lua o veşnicie să le citească pe toate), dar ideea de a îi scrie câte un mesaj fostului, în fiecare zi (mesaj pe care, bineînţeles să nu îl şi trimiţi, că ar fi nebunie curată) mi s-a părut obsesivă. Adică indiferent cât ai iubit sau iubeşti încă pe cineva nu e oare mai uşor să încerci să uiţi, decât să îţi aminteşti zilnic momentele frumoase şi pe cele mai puţin frumoase? Dar fiecare e diferit şi avem fiecare un mod propriu de a face faţă unei despărţiri. Iar ce mi s-a părut cu adevărat enervant a fost felul în care îi scria Zmeului Albastru, despre dragoste şi toate cele (dacă îi scrii oricărui tip aşa ceva rişti să îţi dea block pe toate reţelele de socializare şi pe număr, să se mute din oraş şi să îşi schimbe şi numele). Poate că nici eu nu am citit-o în cel mai bun moment şi nu am rezonat cu cartea, dar nu mi-a plăcut deloc. După cum am mai zis, nu sunt o persoană foarte religioasă şi ultimul lucru pe care l-aş face în viaţă ai să mă duc la un preot să caut sfaturi atunci când sufăr din dragoste. Şi să îi scriu lui Dumnezeu, de parcă El nu le vede şi nu le ştie pe toate, iar contrazice puţin ceea ce cred eu despre relaţia om – Dumnezeu, El fiind mereu cel care ştie tot, care aude şi vede tot. Ce pot să vă spun este că nu mi s-a părut o carte bună, dar o să mai încerc o carte scrisă de Chris Simion, poate cine ştie am nimerit-o eu pe una mai nasoală.
Recomand cartea asta celor religioşi (poate îmi explică şi mie cineva care e faza cu scrisul lui Dumnezeu, ce, de la o vreme nu le mai vede şi nu le mai ştie pe toate?) şi celor care vor să găsească o altă cale de a face faţă suferinţei şi se întorc către religie. Noi restul, haideţi să citim ceva mai interesant!