„Harry Potter şi copilul blestemat” – J.K.Rowling, John Tiffany & Jack Thorne

„Harry Potter” a fost seria mea preferată de cărţi, ca să nu mai spun că aşa am descoperit plăcerea cititului, undeva prin clasa a cincea, când puteam să jur că urăsc orice carte apărută vreodată, până în ziua în care profa de engleză a venit la oră cu volumul doi al seriei şi aşa m-a distrat primul capitol încât am fugit acasă după ore, am rugat-o pe mama să îmi dea nişte bani să îmi cumpăr cartea. Mama, care ştia ce copil sunt, s-a uitat mirată la mine şi m-a întrebat: „Hai lasă vrăjeala, ce vrei să faci de fapt cu banii?”, la care eu m-am jurat pe ce aveam mai scump că, pe bune, o carte vreau să îmi cumpăr. Şi, sub privirea stupefiată a maicămii, m-am îmbrăcat şi am fugit repede până la librărie şi mi-am cumpărat cartea (aveau doar volumul 2, primul volum fusese aşa de căutată încât se terminaseră stocurile) şi m-am întors acasă şi m-am închis în camera mea cu cartea, de unde nu am mai ieşit până nu am terminat-o, lucru care a făcut-o pe săraca mama să se crucească. Şi după ce am constatat eu că mai trebuia să aştept să mai apară următoarele volume, am aruncat o privire curioasă prin bibliotecă, gândindu-mă că poate or mai fi şi alte cărţi mişto pe acolo, fără ca eu să ştiu că le am. Şi de aici a pornit toată această pasiune pe care o am eu pentru citit. Iar acum, după atâţia ani, când am văzut această carte nouă (când mi-am luat-o eu abia apăruse) mi-a fost puţin teamă să o citesc şi am tot amânat momentul pentru că atât de tare mi-a plăcut seria încât îmi era teamă să nu fie vreo porcărie care să mă dezamăgească. Traducerea acestei cărţi este o porcărie, ca şi celelalte volume care au apărut reeditate la editura Arthur, dar povestea este drăguţă. Dacă cu greu am putut trece peste nişte idioţenii de termeni traduşi total aiurea, de mă gândeam că citesc despre altceva, măcar m-am putut bucura de povestea drăguţă în care i-am găsit pe Harry, Hermione, Ron, Draco şi Ginny maturi şi dispuşi să facă orice pentru copiii lor.

„Harry Potter şi copilul blestemat” este scrisă ca o piesă de teatru şi ne povesteşte viaţa personajelor principale, nouăsprezece ani mai târziu, prezentându-ne familiile şi aventurile copiilor personajelor principale ale seriei. Astfel aflăm că Harry Potter are cu Ginny Weasley trei copii, James, Albus Severus şi Lily, Hermione are cu Ron o fată, Rose, iar Draco Reacredinţă (nume care nu a mai fost tradus în porcăria asta de traducere nouă a seriei, fiind lăsat în engleză, Draco Malfoy) are un fiu pe nume Scorpius. Albus şi cu Scorpius devin prieteni şi ambii încearcă să rescrie trecutul, tot modificându-l până când îşi dau seama de faptul că prezentul este bine aşa cum este şi că trecutul ar trebui să rămână neschimbat pentru că orice schimbare a lui duce la consecinţe grave în prezent. Cartea asta e bine scrisă, este uşor de citit şi nu simt că m-a dezamăgit într-un fel faţă de restul seriei. Acum ţin să spun că traducerea e o mare porcărie!!! Cum naiba să citeşti o carte în care termenii sunt traduşi diferit faţă de cărţile în care a fost tradusă restul seriei? Adică mai nou „dementorii” au devenit „mortivori”, „hoţoaica de aur” este acum „smiciul de aur” (ce naiba înseamnă „smici”???) şi „încuiaţii” sunt „Mageamii”. Parcă citeam o cu totul altă carte şi asta mi s-a părut o porcărie. Asta ca să nu mai spun că am terorizat google-ul cu căutări de genul „ce sunt mortivorii”, că de, trebuia să mă prind despre ce naiba se vorbeşte în propoziţie. Aşa că, dacă aţi citit seria „Harry Potter” apărută la editura Egmont, înarmaţi-vă cu răbdare că nu veţi înţelege mare chestie din cartea asta. Noroc că nu sunt dispusă să înţeleg chiar fiecare cuvând că altfel aş fi petrecut mai mult timp pe google căutând sensuri decât timpul efectiv de citit. Mda, aşa se întâmplă când nişte traducători buni îşi bagă coada într-un domeniu în care nu se pricep şi încearcă ei să creeze ceva „mai bun” ca să arate lumii că au valore, dar fac rahatul praf şi iese o porcărie pe care nu aş fi citit-o dacă aş fi avut altă alternativă (imediat mi-a părut rău că nu am avut timp să caut varianta în engleză a cărţii, sigur mi-ar fi plăcut mai mult, dar na, am citit şi eu ce am avut la îndemână). În concluzie, povestea e bună, mi-a plăcut să regăsesc personajele principale din seria „Harry Potter” şi să aflu ce au mai făcut, cartea e simpatic scrisă, iar lecţiile pe care le învaţă cu toţii nu sunt chiar de lepădat. Şi, în plus, nu consider că este o carte doar pentru copii nici aceasta, fiind drăguţă de citit chiar şi de către adulţi, dar acum depinde şi de oameni, care le sunt gusturile în materie de literatură.

Recomand cartea asta tuturor fanilor Harry Potter (cu o mică precizare, ignoraţi porcăria de traducere), celor care speră să mai regăsească un pic de magie şi celor care vor să afle continuarea, vieţile personajelor şi cum sunt ei la maturitate.