Luna septembrie a anului trecut am început-o cu un nou volum al seriei „Detectivii Aerieni”, deoarece după câte o carte mai serioasă sau pur şi simplu pentru oameni mari, îmi place să iau câte o pauză şi să mă delectez cu câte o carte pentru copii. Trebuie să vă spun de la început că acesta a fost, după părerea mea, cea mai reuşită carte a seriei, dar astăzi vreau să vă povestesc cum am ajuns eu să citesc cărţile Anei Rotea. Într-un an, pe perioada târgului de carte Gaudeamus, căutam câteva cărţi pe care să le citesc, cu tematică de Crăciun. Aşa am descoperit „Dosarul clopoţeilor de Crăciun”, pe care am adorat-o pur şi simplu, dar, după asta, nu am fost foarte dornică să citesc şi alte cărţi din serie, pur şi simplu am zis că am înţeles ideea, iar numărul mare de volume mă va face să mă plictisesc de ele, dar nici vorbă de aşa ceva. Însă, într-o zi, pe când citeam un subiect pentru Evaluarea Naţională la limba română, am găsit un pasaj din ultimul volum al seriei, care mi-a amintit de aceasta şi mi le-am luat pe toate, ca să încep şi eu ca omul, cu începutul. Iar acum, că le-am citit pe toate, pot spune că nu regret că am petrecut timpul în compania acestei serii. Şi cred că nu există multe serii pentru copii despre care să am de zis la fel de multe chestii bune.
De data aceasta, Detectivii Aerieni găsesc un nou caz de investigat, chiar în şcoala unde învaţă, unde un autor anonim a pictat peretele alb şi perfect de lângă cancelarie, pe care directorul îl dorea cât mai curat cu putinţă. Pe respectivul perete a apărut un imens graffiti, unde erau ilustraţi câţiva dintre profesorii care predau la şcoala respectivă, dar şi nişte elevi. Cel mai curios lucru este că autorul graffiti-ului s-a şi semnat, lucru care a părut de neacceptat pentru director. Pentru a afla cine a comis asemenea infracţiune, directorul îi lasă pe Detectivii Aerieni (inclusiv pe Scupidu, care nu era încă elev al şcolii şi pe căţelul Şerloc) să investigheze şi le dă un termen limită până când peretele va fi revopsit, revenind astfel la culoare dorită: alb. Cei cinci detectivi se apucă de treabă, interoghează suspecţii, interpretează desenul în stilul specific şi încearcă să adune toate indiciile ca să ajungă la sfârşitul anchetei, dar lucrurile nu sunt deloc simple, toţi par să ascundă câte ceva, dar niciun caz nu este prea greu pentru tinerii noştri detectivi, care reuşesc, ca de fiecare dată, să afle adevărul din spatele misterosului graffiti. Am adorat povestea despre şcoala copiilor, am stat cu sufletul la gură de fiecare dată când cei mici au încercat să interogheze câte un martor, am aflat mai multe despre micii detectivi, viaţa lor de elevi şi pasiunile lor din timpul liber, iar la final, deznodământul a fost de-a dreptul spectaculos şi, din acest motiv, pot spune că acest volum a rămas preferatul meu din serie. Dar voi reveni în curând să vă povestesc şi despre ultimul volum al seriei, pe care l-am citit cu la fel de mult drag.
Recomand cartea aceasta tuturor elevilor, pentru că vor găsi, cu siguranţă, măcar un personaj pe care să îl adore, celor care iubesc cărţile pentru copii, dar şi celor care vor să citească o carte cu detectivi (chiar dacă sunt ei mai micuţi), la fel de bună ca celelalte cărţi cu detectivi, cele pentru adulţi, pentru că cei mici pot fi comparaţi cu detectivii ale căror nume le poartă ca poreclă.