Ce mi se pare interesant în legătură cu lecturile mele este că atunci când nu îmi place câte o carte scriu o grămadă de rânduri, cu o mulţime de motive pentru care nu mi-a plăcut cartea respectivă şi pentru care nu merită să îşi piardă cineva timpul cu aşa ceva (deşi, după cum am mai zis, gusturile diferă). Dar când dau de o carte bună, o carte dintre cele care mă prind şi îmi aduc aminte de ce este minunat să citesc şi să mă pierd în cărţile mele sunt atât de încântată de respectiva carte încât cumva, nu găsesc argumente pentru a face şi pe alţii să o citească. Asta se întâmplă deoarece simt că orice aş zice despre cartea respectivă nu ar fi nici măcar pe jumătate suficient, întrucât cartea respectivă este suficient de bună în sine încât să nu mai fie nevoie de alte cuvinte pentru a o descrie. Şi atunci abia scriu câteva rânduri şi apoi mă mir de motivul pentru care nu pot exprima în cuvinte plăcerea lecturii unei astfel de cărţi. Un exemplu de astfel de carte este „Dispariţia lui Daniel Tate” care a fost una din cărţile acelea pe care le-am luat la un moment dat de la Gaudeamus şi după atâta timp nici măcar nu mai ştiu exact de ce am făcut asta (rar mi se întâmplă să iau o carte şi să nu mai ştiu de ce am făcut asta), dar se pare că de data asta a fost o alegere bună. Nici nu ştiu ce m-a atras la cartea asta, iar când am văzut-o prin bibliotecă am zis să o citesc mai mult din curiozitate (mi s-a părut interesantă coperta şi mi-am zis: „Hmmm… why not?”). Ei bine, se pare că a fost o alegere bună, deoarece m-a prins de la prima pagină şi nu am mai lăsat-o din mână până la sfârşit (aşa de mult mi-a plăcut).
Naratorul începe cartea într-un mod care mie brusc mi-a atras atenţia şi m-a făcut să fiu vigilentă de la început, căutând semne ale spuselor lui pe tot parcursul cărţii. Şi cu toate că nu îmi place să dau prin articole citate din cărţile pe care le citesc de data aceasta o să fac o excepţie şi o să vă spun cum începe cartea asta: „Prima întrebare pe care ţi-o adresează toată lumea este: Cum te cheamă? N-o să-ţi dezvălui, pentru că nu vreau să te mint. Măcar o dată vreau să spun adevărul; fără nume false, ca alea pe care le foloseam când mă întrebau oamenii. Pe atunci, nu aveam de ales. Sunt un mincinos din născare şi, oricum, până să înceapă totul, abia dacă îmi aduceam aminte de numele meu adevărat. Pe băiatul din Saskatchewam, unde, cumva, zăpada devine cenuşie de cum atinge pământul. Nu vorbesc în metafore, ca şi cum am scăpat, pur şi simplu, de numele şi de trecutul lui, cu toate că am făcut-o şi pe asta…” Aşa începe povestea, care m-a ţinut prinsă până la ultima pagină. Mi-a plăcut ideea de a avea un narator în care să nu pot avea încredere, pândind atentă fiecare replică pentru a descoperi vreun neadevăr ascuns pe undeva. Dar să revin la subiectul cărţii. Un băiat este găsit pe stradă şi dus la un centru pentru copii, unde, după mari insitenţe se dă drept Daniel Tate, un copil care a dispărut, iar apariţia şi întoarcerea lui acasă au fost considerate un miracol, atât de către presă cât şi de către FBI. Familia îl primeşte cu drag, toţi făcând tot posibilul să se reintegreze în familie şi să umple golurile din povestea vieţii lui, adică să îi povestească tot ce s-a întâmplat de când a dispărut până în prezent. Toate acestea i se par suspecte, deoarece îşi dă şi el seama că povestea lui are anumite puncte slabe, dar speră că ceilalţi să pună toate acestea pe seama traumei la care se presupune că a fost supus. Dar, la un moment dat, îşi dă seama că el, maestrul minciunilor, a fost păcălit, iar cei din familia Tate ascundeau un secret nebănuit. Finalul cărţii este emoţionant, dar cumva am simţit că fix în ultimele pagini totul se întâmplă pe repede-nainte. M-a emoţionat felul în care acest copil care se dă Daniel se ataşează de membrii familiei, felul în care relaţionează cu ei sperând să facă şi el parte dintr-o familie adevărată, cum nu a avut niciodată. În casa familiei Tate, el s-a simţit iubit, protejat şi liber să trăiască experienţele obişnuite ale unui copil de vârsta lui, certându-se cu unul din fraţi, dar şi îndrăgostindu-se de o fată din şcoala lui. Mi-a plăcut felul în care a fost construită acţiunea, încât nu am putut nici măcar să intuiesc ce avea să se întâmple mai departe, dar şi personajele, fiecare dintre ele afişând atitudini şi emoţii care, de fapt, nu erau autentice. Am încercat să ghicesc secretul, iar apoi am încercat să dezleg misterul, totuşi nu am bănuit în niciun moment cum avea să se termine cartea asta. Iar acesta din urmă a fost cel mai mare avantaj al cărţii. Iubesc cărţile imprevizibile, care mă ţin cu sufletul la gură, iar apoi se dovedeşte că ceea ce am crezut eu nu este ceea ce s-a întâmplat. Aşa că pot spune că „Dispariţia lui Daniel Tate” este o carte superbă, pe care sper să apuc să o recitesc într-o zi.
Recomand cartea asta tuturor celor cărora le place să fie surprinşi de acţiunea unei cărţi, tuturor celor care vor să încerce să ghicească finalul unei cărţi şi totuşi nici măcar să nu se apropie de adevăr şi celor care au încredere în ei că pot citi printre rânduri şi pot să îşi dea seama când să aibă încredere în narator şi când nu.