„Caietul cu nume pierdute” – Sofia Lundberg

Nu ştiu de ce, dar cărţile cu şi despre bătrâni mă deprimă. Am observat chestia asta când am citit cartea „Jurnalul secret al lui Hendrik Groen, 83 de ani şi 1/4”, la fel când am citit „Bunica mi-a zis să-ţi spun că-i pare rău” şi probabil tot aşa m-am simţit când am citit „Un bărbat pe nume Ove”, doar că aceasta din urmă chiar a fost caraghioasă şi cum înainte nu mai citisem cărţi despre oameni în vârstă, chiar mi-a plăcut. Ei bine, „Caietul cu nume pierdute” este tot despre o doamnă în vârstă, care şi-a trăit din plin viaţa, a călătorit, a cunoscut lume, a iubit, a suferit, iar acum i se apropie clipa cea din urmă. Şi cumva am prins drag de acest personaj, deşi cartea nu este printre preferatele mele, pentru că m-a întristat. Da, ştiu, toţi murim la un moment dat, dar cumva aş vrea să trăiesc gândindu-mă la lucruri frumoase, citind cărţi pline de speranţă şi trăind viaţa la maxim, ca să nu am regrete mai târziu. Nu pot să zic că nu este o carte drăguţă, genul acela pe care să le citeşti la căldură, într-o zi friguroasă de toamnă, cu un ceai în mână, dar, în acelaşi timp, este o carte care te face să te gândeşti la bătrâneţe, la chestii pe care nu vrei să te gândeşti, mai ales când eşti încă tânăr. Am început cartea asta în săptămâna cu târgul de carte Gaudeamus şi am simţit că îmi ia o veşnicie să o termin, pentru că tot timpul o lăsam la o parte şi mergeam prin târg, printre oameni, ca să simt şi să mă bucur de faptul că încă trăiesc, că mai am o viaţă în faţă şi că sunt înconjurată de oameni de toate vârstele, care se bucură, la fel ca şi mine de viaţă şi de cărţi.

„Caietul cu nume pierdute” este de fapt o agendă, cu coperţi roşii, care conţine numele şi adresele persoanelor pe care le-a cunoscut Doris. Doris este o bătrână de nouăzeci de ani care locuieşte singură în apartamentul ei din Stockholm. Ea mai are puţini prieteni, pentru că majoritatea au murit. Simţind că i se apropie sfârşitul, Doris scrie pentru nepoata ei, Jenny, povestea vieţii ei, folosindu-se de caietul cu coperţi roşii, primit în dar de la tatăl ei, unde are scrise numele tuturor celor pe care i-a întâlnit şi i-a iubit pe parcursul vieţii. Astfel Doris rememorează trecutul, scriind despre Suedia, Paris şi America, tările pe care le-a vizitat ea de când a trebuit să părăsească căminul părintesc. Doris a dus o viaţă grea, muncind din greu, întâi ca servitoare în Suedia, ajungând model la Paris, deşi asta nu era nicio bucurie pentru ea, iar mai apoi fugind în America, când a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, încercând să se reîntâlnească cu iubitul ei, Allan, de care s-a îndrăgostit pe când locuia la Paris. Allan a fost prima şi marea ei dragoste, iar la sfârşitul vieţii, Jenny încearcă să o ajute să moară împăcată, aflând ce s-a întâmplat în realitate cu el. Cartea asta m-a deprimat puţin, pentru că avea capitole în care apăreau descrişi diverşii oameni cu care a intrat în contact Doris, dar mai apoi, în dreptul fiecărui nume pe care Doris îl ştergea, apărea cuvântul „MORT” şi descria cum şi-au aflat sfârşitul cei menţionaţi în acel capitol. Şi, în plus, nu prea îmi place faptul că Doris nu a reuşit să fie până la urmă cu Allan, deşi a fugit din America, a suferit o grămadă, s-a întors într-o Europă mistuită de război, toate astea fără să dea de Allan şi petrecându-şi tot restul vieţii în apartamenul prietenului ei, Gosta. Chiar şi finalul a fost deprimant, dar cumva ştiam că aşa se va termina, deci nici aici nu a fost vreo surpriză. Aşa că am tot tras de mine ca să termin cartea asta şi până la urmă am reuşit. Ceea ce trebuie să recunosc este că acţiunea este alertă, iar Doris este un personaj complex, cu o personalitate puternică cum nu au mulţi şi capitolele sunt suficient de scurte încât să meargă repede cititul dacă eşti prin mijloacele de transport în comun.

Recomand cartea asta celor care nu se deprimă uşor, pentru că e plină de personaje care mor, celor care vor o lectură uşoară, pentru că poate fi uşor de citit, dar şi celor care vor să citească despre o iubire ca în poveşti, care dăinuie mai presus de război, de suferinţă şi în ciuda timpului, pentru că Doris şi Allan s-au iubit până la ultima suflare.