Acum că am terminat cu lista de cărţi pe care vreau să mi le iau de la Gaudeamus (da, ştiu încă nu le-am terminat de citit nici pe cele pe care mi le-am luat anul trecut, dar na, pur şi simplu sunt irezistibile cărţile, mai ales când vezi atât de multe la un loc) am zis să scriu despre cartea asta, pe care am citit-o de ceva timp (mda, se pare că nu doar cu cititul sunt în urmă, dar mi-am propus să ajung la zi cu scrisul despre cărţile pe care le-am citit, nu de alta dar vine decembrie şi în decembrie, de pe 1 până pe 25 voi citi numai cărţi de Crăciun şi voi scrie despre ele). Dar până una alta, să vă spun câte ceva despre cartea asta. Sunt un fan al lui Fredrik Backman pentru că reuşeşte mereu să scrie nişte cărţi care concurează la grosime cu Biblia, dar care sunt super drăguţe şi uşor de citit. Mi se pare fascinantă chestia asta şi mereu caut prin bibliotecă cărţile lui ca să mă mai distreze puţin între celelalte tipuri de lecturi. Ei bine, şi cartea asta mi s-a părut extrem de drăguţă, am îndrăgit imediat personajele (mai ales pe bunica, care era cel mai grozav supererou), acţiunea e super alertă şi chiar m-a relaxat să citesc această carte.
„Bunica mi-a zis să-ţi spun că îi pare rău” este povestea Elsei (da, m-am gândit la Regatul de Gheaţă când am citit numele ăsta), o fetiţă de şapte ani care îşi pierde bunica, cea pe care o considera supereroul ei şi cea mai grozavă persoană din univers şi din acest motiv crede că a rămas singură, deşi are o mamă şi un tată care o iubesc, ba chiar şi un tată vitreg care ţine la ea şi încearcă să se apropie de ea. Când încă era în viaţă, bunica i-a povestit despre Tărâmul-Aproape-Treaz, un loc de unde pleacă toate poveştile, în care există şi prinţese şi personaje negative, dar şi creaturi fantastice. Dar Elsa nu mai poate ajunge acolo după moartea bunicii ei şi i se pare că a rămas singură pe lume, fără prieteni, deoarece colegii ei de la şcoală o terorizau şi încercau să o prindă ca să o bată. Dar apoi Elsa îşi dă seama că personajele descrise de bunica ei ca făcând parte din Tărâmul-Aproape-Treaz sunt, de fapt, vecinii din blocul în care locuieşte, iar aceştia ajung să se împrietenească şi să o apere pe Elsa de pericolele lumii reale. Mi-a plăcut atât de tare cartea asta încât nici nu ştiu de unde să încep. Mi-a plăcut de Elsa că era o fetiţă foarte inteligentă, ceea ce a şi fost motivul pentru care a fost marginalizată de colegii ei. Subiectul acesta al purtării colegilor faţă de cei diferiţi m-a necăjit puţin, pentru că, din păcate, aceasta este o problemă cu care se confruntă mulţi tineri în ziua de azi. De asemenea, Elsa îşi iubeşte foarte tare familia şi ajunge să îşi iubească vecinii şi căţelul din vecini ca şi cum ar fi nişte prieteni de pe tărâmul imaginar. Ba mai mult, am găsit şi un punct comun cu Elsa: şi ea adora cărţile cu „Harry Potter” la fel de mult ca mine (doar că eu nu am încă un fular cu Gryffindor). Acţiunea este super alertă, chiar nu am apucat să mă plictisesc citind cartea asta, ba chiar mi s-a părut că s-a terminat prea repede, cumva am descoperit împreună cu personajul principal fiecare piesă de puzzle alcătuită de bunica Elsei. Şi cumva cartea asta m-a făcut să îmi fie dor de bunica mea şi să resimt golul lăsat în urma morţii ei. Şi nu în ultimul rând, mi-a plăcut aceată frumoasă poveste despre acceptare a diversităţii.
Recomand cartea asta celor care duc dorul bunicilor lor, pentru că bunica este cel mai tare supererou în această carte, celor care cred că nu este un lucru rău să fii diferit de cei din jurul lor şi celor care nu se sperie de o carte de asemenea dimensiuni (are aproximativ 470 de pagini), dar scrisul este mare, iar acţiunea vă prinde, aşa că nici nu vă daţi seama ce repede se citeşte.