De îndată ce am aflat de chestia asta cu „uitatul” de cărţi, m-am şi pus pe treabă. Am dat comandă la cărţile mele preferate (nu mă pot hotărî pe care carte să o numesc „preferata mea”) şi m-am gândit la locuri unde să pot să le „uit” având în vedere şi oraşele pe care urma să le vizitam. Ce mi s-a părut interesant la această experienţă a fost felul în care reacţionau oamenii în fiecare oraş. Deşi nu am crezut că va fi diferit, am constatat că, în timp ce locuitorii Piteştiului mi-au scris pe pagina de Facebook şi chiar pe blog la articolul pe care l-am scris despre acţiunea asta cu „uitatul” de cărţi, în Timişoara oamenii au fost circumspecţi şi cu greu luau cărţile (poate se gândeau că cineva le-a uitat pe bune şi vor reveni după ele), iar în Bucureşti oamenii le luau şi atât. Dar să o luăm cu începutul.
Am ajuns să plec din Bucureşti cu o sacoşă cu 15 cărţi în portbagaj şi să mă îndrept spre prima destinaţie: Piteşti. Am început timid, cu o carte „uitată” pe o bancă în pădurea Trivale, unde, atunci când m-am întors de la plimbarea prin pădure, am văzut că se strânseseră câţiva oameni, încercând să se hotărască cine să o păstreze. Asta m-a făcut să am şi mai mult curaj, aşa că, pe parcursul celor 4 zile petrecute în Piteşti, am reuşit să „uit” toate cele 15 cărţi în parcuri şi în centru, în zone cât mai variate, ca să se bucure cât mai multă lume de ele. Oamenii din Piteşti au fost minunaţi şi mi-au scris despre cât de mult le-a plăcut că au găsit cărţile şi mi-au trimis şi poze cu ele (cu toate că nu mă aşteptam la nimic din partea găsitorilor, faptul că unii mi-au scris a fost foarte drăguţ). Şi am făcut şi un experiment: am „uitat” o carte pe o bancă în pădure şi apoi m-am mutat pe banca de lângă, iar atunci când au trecut nişte băieţi pe lângă bancă şi au văzut cartea, au luat-o, au citit mesajul şi apoi şi-au făcut selfie cu ea şi au luat-o acasă. Oricum a fost o experienţă frumoasă!
Apoi am plecat spre Timişoara cu stocuri noi (încă 15 cărţi), pe care le-am „uitat” cu uşurinţă prin centrul oraşului şi prin parcuri (am lăsat una chiar şi într-un local) cu ajutorul unor prieteni care atrăgeau atenţia asupra lor ca să nu îmi aducă oamenii înapoi cărţile. Oamenii în Timişoara au fost mai sceptici, vedeau cărţile, dar nu prea se apropiau de ele, în speranţa că cel/cea care le-a uitat se va întoarce, aşa că adesea rămâneau acolo până seara. Dar până la urmă le lua cineva, aşa că am stat liniştită că nu vor păţi ceva cărţile.
Şi când m-am întors în Bucureşti am zis că trebuie să fac ceva mai special, fiind oraşul unde stau aşa că am „uitat” aici 40 de cărţi, dintre care 20 în parcul I.O.R., iar restul la metrou, pe bănci în parcurile mele preferate sau în zonele unde aveam treabă. Bucureştenii s-au bucurat de cărţile „uitate” de mine (ştiu asta deoarece am surprins zâmbete pe feţele găsitorilor, ceea ce m-a făcut să mă bucur tare), dar nu au scris nicăieri despre găsirile lor. Oricum nu asta era important, sper doar să le fi făcut o surpriză plăcută şi să le citească cu plăcere.
Ca o concluzie la toată această acţiune, sper că cei care au găsit cărţile „uitate” să le citească şi să se bucure de ele, aşa cum m-am bucurat şi eu de toate acele 70 de poveşti. Şi mi-a plăcut să fac acest gest, să „uit” aceste cărţi, iar peripeţiile prin care am trecut în fiecare oraş nu o să le uit niciodată, la fel cum nu o să uit pe toţi cei care m-au ajutat, atrăgând atenţia asupra lor în timp ce eu puneam cărţile şi le făceam poze. Iar celor care au găsit cărţile mele le urez: Spor la citit!