„Şoseaua Jellicoe” – Melina Marchetta

Acum că a venit şi luna noiembrie şi se apropie cu paşi repezi Gaudeamus, am zis să încerc să mai termin din cărţile luate de la Bookfest, nu de alta dar patru zile petrecute numai printre cărţi o să fie o distracţie pe cinste şi o tentaţie la fel de mare, iar experienţa mea de anii trecuţi îmi arată precis nu o să vin cu mai puţin de 30 de cărţi pe zi de la târg, aşa că este cazul să le fac loc cărţilor noi şi să le citesc şi pe cele luate de la celelalte târguri. În plus, mai am pe reading list şi o serie de 5 cărţi de Crăciun care nu se vor găsi la târg. Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi m-am pus pe citit. Sincer abia aşteptam să ajung la cartea asta pentru că a fost alegerea mea să o citesc, cu toate descurajările şi privirile curioase ale oamenilor care mă întrebau dacă înţeleg ceva din cartea asta sau dacă o să reuşesc să o termin. Ceea ce am mai zis şi repet este că am o voinţă de fier când vine vorba de citit cărţi care nu îmi plac la început (poate ajung să le termin şi tot nu îmi plac), dar tot nu mă las şi le duc la bun sfârşit. Să abandonez o carte este ca şi cum aş rata o călătorie sau o provocare, iar asta nu se va întâmpla. Fiecare carte are ceva aparte, deşi unele chiar le consider pierdere de timp să le termin, dar simt că oricare carte citită îmi oferă o experienţă şi mă ajută să îmi dau seama care cărţi sunt frumoase şi care nu pentru mine. Dacă toate cărţile ar fi extraordinare, totul ar fi monoton. E nevoie din când în când să citesc câte o carte care nu îmi place ca să ajung să apreciez şi mai mult pe cele care îmi plac. Acum să revin la „Şoseaua Jellicoe”… Cartea asta e o ameţeală, la propriu! Şi când zic asta, nu o zicîn sensul rău. Mi-a plăcut cum cartea mă plimbă pe mai multe planuri, până toate acele planuri se întrepătrund. Aşa că, da, cartea asta mi-a plăcut foarte mult, deşi nu sunt eu foarte bună la reţinut nume (atunci când sunt foarte multe personaje), dar a fost interesantă, bine construită, pentru ca la final totul să se aranjeze exact aşa cum trebuie.

Cartea „Şoseaua Jellicoe” începe într-un mod interesant, cu prologul ei neobişnuit, adică cu cuvintele unuia dintre personaje care povesteşte incidentul care a avut loc în trecut pe şoseaua Jellicoe, care în mod neaşteptat este numită „Cea mai frumoasă şosea pe care am văzut-o vreodată…” de către cea care povesteşte întâmplarea. Apoi acţiunea sare peste 22 de ani, într-un prezent în care facem cunoştinţă cu Taylor Markham,o fată care a fost abandonată la 11 ani de către mama ei, pe şoseaua Jellicoe. Dar acţiunea se petrece când Taylor are 16 ani şi încet încet trecutul ei i se strecoară în prezent. Ea este numită conducătoarea elevilor de la şcoala-internat Jellicoe şi este responsabilă de lupta pentru teritoriu dintre elevii şcolii, Orăşei şi Cadeţi. Şi cu toată această responsabilitate, ea mai trebuie să investigheze şi dispariţia celei pe care o consideră ca o mamă, Hannah, care locuieşte într-o căsuţă, la marginea domeniului şcolii. De la început şi până la sfârşitul cărţii ăsteia, toate capitolele sunt ca nişte piese de puzzle, piese care aparent nu au nicio legătură, însă totul se leagă perfect la sfârşit. Cartea asta m-a ţinut pe jar puţin, până să încep să înţeleg câte ceva din ce se petrecea pe acolo, dar până la urmă am zis să las totul deoparte şi să încerc să îmi imaginez ceea ce se povestea pe acolo, iar până la urmă m-a prins şi mi-a plăcut să descopăr împreună cu Taylor dragostea, prietenia şi tot ce înseamnă să ai o familie şi cineva care să îţi poarte de grijă. Mi-a plăcut şi povestea celor cinci copii, prieteni pe viaţă, care au crescut împreună şi au creat între ei o legătură pe care nimeni şi nimic nu a putut să o rupă, nici măcar timpul. Cel mai mult mi-a plăcut când am descoperit care era legătura dintre cei cinci copii, care parcă scriau capitole din altă carte, şi prezentul lui Taylor, legăturile de prietenie dintre ea şi colegii de internat, dintre ea şi iubitul ei, Jonah Griggs, liderul Cadeţilor, la fel ca şi celelalte personaje care devin prietenoase. Mi-a plăcut cum „lupta” dintre Cadeţi, Orăşei şi Conducătorul Căminelor s-a transformat la un moment dat într-o prietenie grozavă între liderii grupurilor, iar până la final, toţi trăiau în armonie, se susţineau şi se ajutau la nevoie. Nu ştiu de ce, dar genul acesta de cărţi este undeva la limita dintre a mă relaxa şi a fi vigilentă să văd cum face autorul sau autoarea să lege totul la final. Mi-a plăcut cartea asta pentru că îmi place să citesc cărţi cu şi despre copii, mai ales când ilustrează atât de frumos prietenia, aşa că nu pot să zic nimic de rău despre cartea asta, pe care am savurat-o pagină cu pagină până la final.

Recomand cartea aceasta copiilor, deoarece pot învăţa multe despre prietenie şi cum să îşi aprecieze familia, aşa cum este, pentru că e rău să fii singur pe lume, celor care vor să citească o poveste tulburătoare a cinci copii, care au trăit cele mai groaznice lucruri pe şoseaua Jellicoe şi totuşi s-au sprijinit, au rămas prieteni până la final şi celor care vor să citească o carte care este scrisă ca o provocare, un puzzle alambicat, al cărui final este la fel de neaşteptat precum speram.