Încercând să am un motiv pentru care să particip la clubul de lectură Litera, la care am mai fost cândva prin mai şi la care sincer nu mai mă înghesuiam să particip şi a doua oară, m-am apucat să citesc „Noduri” datorită dimensiunilor ei reduse şi faptului că începea promiţător. Dar am regretat destul de repede decizia luată. Cred că niciodată în viaţa mea nu am citit ceva mai deprimant! Adică dacă vrei ceva care să te deprime mai rău decât eşti, cartea asta este exact ce îţi trebuie. M-am chinuit destul de mult să o termin, mă încurajam cu „hai mai citesc azi 10 pagini, poate o termin mai repede”, în timp ce căutam tot timpul ceva mai bun de făcut. Am evitat cât de mult am putut cartea, dar m-am străduit să o termin. Concluzia a fost că nu merită să arunc această carte direct pe geam că poate o găseşte cineva şi o citeşte şi apoi fac mai mult rău decât bine, cam aşa de „bună” a fost. Până şi să scriu aici despre cartea asta mi se pare o ilustră pierdere de timp, dar, na, mi-am promis că o să scriu despre tot ce citesc, deci iată cel mai inutil articol despre cea mai inutilă carte. Dacă cineva care citeşte articolul ăsta a avut o zi bună, propun să se oprească aici, să închidă pagina şi să se ducă să facă în continuare chestii care îl/o fac fericit, pentru că nu vreau să stric ziua nimănui.
Acum, pentru cei pe care nu am reuşit să îi sperii cu introducerea mea despre această carte, o să vă spun câte ceva despre poveste (vă avertizez urmează multe spoilere!) că poate vă convingeţi că aşa ceva nu merită citi… sau din contră, vă intrigă şi vă apucaţi să o citiţi. „Noduri” este povestea unui eşec de căsătorie, împărţită în trei părţi. Vanda şi Aldo sunt căsătoriţi de ceva ani şi au împreună doi copii, iar căsătoria lor se duce naibii atunci când Aldo îşi găseşte o amantă şi pleacă de acasă, lăsând totul în urmă fără regrete. Prima parte a cărţii ne prezintă scrisorile Vandei, care disperată speră să îl facă pe soţul ei să se răzgândească şi să se întoarcă înapoi acasă. Dar pe Aldo îl doare undeva chiar şi când Vanda încearcă să se sinucidă. Apoi în partea a doua, aflăm şi povestea din punctul de vedere al lui Aldo, iar în partea a treia aflăm de la copii mai multe. Ideea e că ăştia doi se despart, copiii şi Vanda suferă, pe Aldo îl doare undeva. Apoi Aldo se întoarce şi cu chiu cu vai reuşeşte să fie acceptat înapoi în familia lui. Abia la sfârşit aflăm şi trauma psihologică pe care o au copiii, cărora le-a fost marcată copilăria de toată această aventură a tatălui lor. Acum ce pot să zic este că am fost maxim de plictisită la final, când nu am aflat şi eu nimic despre scopul prezentării acestei poveşti. Deprimantă până la soare şi înapoi, simt că povestea asta nu mi-a îmbogăţit cu nimic viaţa şi da, există căsătorii eşuate sau cu bărbaţi (şi chiar cu femei) care îşi înşală partenerii cu tot ce mişcă, dar de ce trebuia scrisă o carte despre asta, mai ales când m-a făcut să simt că nu are nicio concluzie povestea asta. Gen: „asta e, s-au despărţit, copiii au suferit, el s-a întors şi totul a rămas trist”. Nu am simţit ascunse printre rânduri nicio emoţie, nicio chestie care să mă facă să reflect asupra sensului căsătoriei, dragostei sau fidelităţii, doar am rămas în pom şi cu un sentiment de tristeţe. Maxim de dezamăgitor, romanul acesta a fost o pierdere de timp.
Sincer nu recomand cartea asta nimănui. Poate totuşi aş recomanda-o celor care deja sunt deprimaţi şi cred că nu pot fi mai deprimaţi de atât sau că lucrurile nu pot fi mai rele, ei bine, da, se poate să mai şi citeşti o poveste deprimantă şi să te deprimi şi mai tare sau celor care au terminat toate cărţile din lume şi nu mai au ce să citească. Pentru mine, cărţile sunt un fel de evadare din realitate, un loc în care să îmi las imaginaţia să creeze mental personaje şi unde să trăiesc pe parcursul paginilor. Dar cartea asta, cu povestea ei, nu mi-a adus nimic nou, nu mi-a îmbogăţit cu nimic viaţa, ba chiar m-a lăsat aşa… cu un gust amar.