Astăzi o să vă vorbesc despre cartea lui George Orwell, „O mie nouă sute optzeci şi patru”, o carte pe care a trebuit să o citesc prin facultate, însă am reuşit să scap de chestia asta (v-am mai povestit cum evitam să citesc orice carte impusă de facultate, chestie care îmi lăsa ceva mai mult timp liber pentru cărţile pe care chiar voiam să le citesc la momentul acela) şi iată că, după câţiva ani am revenit la această carte. Am tot evitat-o lunile trecute, atunci când se potrivea cu mai multe dintre provocările lunii, însă mi-am făcut curaj şi mi-am propus să nu mai las să treacă încă un an şi eu să nu fi citit-o. Cred în continuare cu tărie că fiecare carte are, în funcţie de cititor, un anumit moment când îi vine rândul. Aşa cum unele cărţi care mi-au placut la 18 ani, acum mi s-ar părea stupizenii, la fel cărţile pe care nu le-am prea plăcut sau cărora nu le-am dat atenţia cuvenită prin facultate, acum mi se par cel puţin digerabile. Însă prin asta nu vreau să spun că mi-a plăcut cartea aceasta. Am auzit o grămadă de persoane care o laudă, chiar mulţi consideră că e o capodoperă. Mie personal mi s-a părut interesantă, dar nu pot să spun că mi-a plăcut, nici subiectul, nici acţiunea. Dar, acum că am trăit această experienţă, tot ce pot să spun este că să ne ferească Dumnezeu de un scenariu de genul acela, mai ales după minunata experienţă cu covid pe care o trăim.
„O mie nouă sute optzeci şi patru” este un roman politic, a cărui acţiune îl are în centru pe Winston Smith, un intelectual, care lucrează la Minister, la Secţia Documente. Încă de la începutul primei părţi ne este prezentat conceptul „Fratelui cel Mare”, care stă cu ochii pe toţi. Acesta controlează totul, până şi gândurile oamenilor, iar engleza este înlocuită de Nouvorbă. Winston însă începe un jurnal, deşi lucrul acesta este interzis, deoarece urăşte Partidul şi încearcă, prin scris, să îşi pună ordine în gânduri. El este diferit de ceilalţi oameni, opunând rezistenţă controlului total exercitat de partid. Zilnic, însă, la ora unsprezece, toţi oamenii participă la „Cele două minute de ură”, în care apare pe un ecran imens figura lui Emmanuel Goldstein, inamicul principal al Partidului, iar toţi oamenii sunt obligaţi să îl huiduie şi să îşi exprime sus şi tare ura faţă de acest personaj. În cea de-a doua parte, citim povestea de dragoste dintre Winston şi Julia, membră a Partidului Exterior, pe care el iniţial o considera o spioană pentru Poliţia Gândirii, însă această presupunere se dovedeşte a nu fi adevărată, iar cei doi reuşesc să se întâlnească pe furiş, fără să fie prinşi. Dar când Winston nu rezistă tentaţiei şi închiriază o cameră deasupra unui anticariat, doar pentru ei doi, este începutul sfârşitului. O’Brien este un alt angajat al Ministerului, coleg cu Winston, pe care acesta din urmă îl respectă şi se bucură atunci când O’Brien îl invită la el acasă. Acolo Winston se duce cu Julia şi obţin promisiunea că vor fi parte din Frăţia care se opune Partidului şi vor primi o carte scrisă de Goldstein. Dar, la puţin după asta, Winston şi Julia sunt arestaţi, torturaţi, „vindecaţi” şi apoi eliberaţi. Ei au fost zdrobiţi psihic, spălaţi pe creier, lobotomizaţi, în aşa hal încât, la final, îmbăţişează doctrina „Fratelui cel Mare”. Acţiunea este destul de alertă, mereu se întâmplă câte ceva, mereu apare o situaţie nouă, însă cu adevărat impresionant mi s-a părut personajul principal, Winston, deoarece el nu acceptă cu uşurinţă orice i se serveşte, fiind un intelectual care trece totul prin filtrul gândirii. Povestea de dragoste dintre cei doi este drăguţă, însă mă aşteptam de la început să fie sortită eşecului. De asemenea, mi-am imaginat alt final pentru această poveste, însă nu o să vă spun nimic despre asta, poate, cine ştie, aveţi vreo curiozitate şi citiţi cartea.
Recomand cartea aceasta celor care iubesc teoriile conspiraţiei, pentru că sunt sigură că ar fi în stare oamenii să aducă societatea în punctul descris de autor în această carte, celor care vor să citească o carte clasică, o experienţă interesantă şi plină de neprevăzut, dar şi celor care au evitat să o citească la un moment dat, haideţi, curaj, să nu ziceţi că nu aţi citit una dintre cele mai apreciate cărţi.