Astăzi o să vă vorbesc despre ultima carte a cărei acţiune se petrece de Crăciun pe care am citit-o în 2019 (era să scriu anul acesta, pentru că, ei bine, nu prea m-am obişnuit cu ideea că nu mai suntem în 2019). Să vă povestesc cea mai hazlie întâmplare legată de cartea asta. Soţul meu este mare fan multe chestii, printre care şi Agatha Christie, aşa că aveam cartea asta (împreună cu toate cărţile scrise de şi despre Agatha Christie) de vreo şapte ani în bibliotecă. Ştiam de colecţia asta, dar nici prin cap nu mi-a trecut vreodată să şi citesc ceva din ea. Ei şi iată că anul acesta, la Târgul de carte Gaudeamus, a apărut cartea „Crăciunul lui Poirot” într-o altă ediţie, la editura Litera. Şi cum arăta ea aşa frumos, cu coperta ei roşie, cu titlul care conţinea cuvântul „Crăciun”, am zis că ar fi un candidat perfect pentru a fi citită anul acesta de Crăciun. Dar înainte să o citesc, o arăt soţului, care făcuse o mutră mirată, mi-o ia din mână şi se uită la cuprins ca să fie sigur că e doar această poveste în carte. Eu nu prea pricepeam care era faza, dar apoi fuge soţul la colecţia lui, scoate acelaşi titlu şi când mi-o arată mi-a dat panică. De ce? Simplu, pentru că ediţia lui era un sfert (ca dimensiuni) faţă de cartea mea cea nouă, roşie şi strălucitoare. După ce am comparat cărţile, ne-a bufnit pe amândoi râsul, dar tot nu m-am lăsat şi am citit-o repede în ediţia nouă. Diferenţa era dimensiunea scrisului şi am preferat să îmi menajez ochii (nu de alta dar mă aşteaptă 100 de cărţi pe care să le citesc anul acesta) aşa că am citit varianta cea nouă. Ah şi, apropo, am uitat să vă zic ceva: până acum nu citisem nimic de Agatha Christie, dar, înainte să închideţi pagina asta, pot să spun că mi-a plăcut şi cu siguranţă voi reveni la această autoare.
„Crăciunul lui Poirot” este povestea uciderii lui Simeon Lee, un om foarte bogat, care îşi cheamă familia acasă de Crăciun (chiar şi pe fiii cu care era certat). Părerea mea este că acest Simeon Lee şi-a cam căutat-o cu lumânarea. Şi exact cum zice şi Poirot, întotdeauna trebuie să plecăm de la caracterul unui om. Simeon Lee era un om care toată viaţa a făcut exact ce a vrut, fără să îi pese de cei din jur, şi-a înşelat soţia de nenumărate ori, având chiar şi copii din afara căsătoriei, aproape la fel de mulţi ca şi cei legitimi şi pentru că încerca să le dirijeze vieţile copiilor săi, aceştia (majoritatea) au fugit să îşi trăiască viaţa departe de tatăl lor. Reuniunea aceasta de familie pe care o pretindea domnul Lee nu s-a dovedit a fi prea fericită, apărând şi nişte oaspeţi neaşteptaţi, iar bătrânul domn Lee, se joacă cu focul ameninţându-şi fiii că îşi va schimba testamentul cât de curând posibil. Aşa că fix în ajunul Crăciunului, cineva îl ucide pe Simeon Lee. După distracţia cu schimbarea de testement, toţi aveau motive să îl ucidă, cu toate că şi fără acea discuţie copiii lui tot ar fi avut motive, din simplul motiv că se purta oribil cu ei, dar iată că cineva a şi făcut-o. Hercule Poirot este cel care încearcă să descopere cine şi cum l-a omorât pe bătrân. De când am început să citesc cartea asta am încercat să fiu foarte atentă la toate personajele, să încerc să le reţin trăsăturile şi am încercat să ghicesc cine era criminalul, însă, în mod neaşteptat, nu mi-am dat seama (probabil nu aş fi un detectiv foarte bun :))) ). Personajele m-au fascinat încă de la început. Mi-a plăcut de Pilar, cu felul ei rece de a vedea lucrurile, parcă fără să se ataşeze, fiul George mi s-a părut tipicul politician, cu vorbele la el, însă vorbe goale, avid după bani, gata de orice pentru a îşi apăra partea de moştenire care i se cuvenea. Soţiile au fost şi ele nişte personaje extrem de interesante, soţia lui George cu secretul ei mi-a stârnit interesul şi soţia lui David părea să îşi conducă soţul, care făcea tot ce zicea ea, motiv pentru care au şi ajuns să participe la această reuniune de familie. Interesant mi s-a părut şi majordonul domnului Lee, cel care se furişa pe uşi exact ca o pisică, fără ca cineva să îl audă sau să îl simtă, astfel încât o speria cu felul lui de a fi chiar şi pe doamna Lydia, soţia lui Alfred Lee, fiul care locuia încă cu tatăl sau în aceeaşi casă. Chiar am fost fascinată de cartea asta, am urmărit îndeaproape personajele, încercând să mă prind înainte de final cine este criminalul, însă nu am fost deloc aproape de adevăr. Mi s-a părut o lectură interesantă, plină de acţiune şi, pentru prima dată, nu m-a deranjat numărul de personaje, ba chiar am reţinut totul despre ele în detaliu. Pe scurt, „Crăciunui lui Poirot” a fost cartea perfectă cu care să termin maratonul de cărţi cu tematică de Crăciun şi am savurat fiecare pagină până la final.
Recomand cartea asta atât celor care au mai citit câte ceva de Agatha Christie, cât şi celor care nu au mai citit nimic, pentru că te prinde şi chiar este foarte interesantă, celor care apreciază genul acesta literar, şi în general tuturor, indiferent de vârstă.