Îmi este destul de greu să vorbesc despre cartea asta, deoarece chiar de la început mi-a adus aminte de o altă carte citită de mine anul acesta, al cărui final mi-a displăcut şi nu prea mi-a plăcut să regăsesc aceeaşi idee şi în romanul acesta. Auzisem ceva lucruri bune despre „Vocea lui Archer” şi am aşteptat cu nerăbdare să o citesc de îndată ce am făcut rost de ea, dar au existat câteva aspecte care nu mi-au plăcut, iar la final am ajuns la concluzia că nu a fost exact ceea ce mă aşteptam să fie, adică o frumoasă poveste de dragoste cu un final frumos. Poate că povestea asta, într-un fel, este cu atât mai frumoasă cu cât nu mi s-a dezvăluit în toată frumuseţea ei de la primele pagini, iar apoi m-a surpins cu un final neaşteptat.
Archer este un băiat care la o vârstă fragedă şi-a pierdut familia şi vocea, de atunci izolându-se de restul lumii crezând că nu e demn să trăiască într-o societate, dar toate astea s-au schimbat atunci când în orăşelul Pelion, acolo unde locuia, s-a mutat frumoasa Bree Prescot, o tânără care vroia să fugă de trecut, încercând să o ia de la zero în altă parte. Şi, după cum am bănuit, cei doi s-au îndrăgostit unul de celălalt şi mi-ar plăcea să vă spun dacă au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi sau nu, dar finalul a fost atât de neaşteptat încât prefer să las chestia asta în suspans. Acum aş dori să spun ce nu mi-a plăcut la cartea asta. Citisem de curând o altă carte în care tot aşa o fată fugise de trecut şi când a găsit pe cineva care să îi aline suferinţa şi să o ajute să uite trecutul, tipa l-a părăsit şi s-a întors la ea acasa. Ei bine, cartea asta nu e aşa, dar primele 300 de pagini erau atât de asemănătoare încât am fost cam enervată de asemănarea dintre cele două cărţi. De asemenea, datorită faptului că autoarea îl descrie pe Archer atât de naşpa, adică neras, netuns şi cu un aspect neîngrijit, dar totuşi arăta la corp incredibil de sexy, eu una nu mi-am putut face o imagine la mine în minte care să corespundă personajului (adică mi-l imaginam urât). Iar faptul că nu putea să vorbească nu mă ajuta să îl văd altfel (nu că am ceva cu oamenii care nu pot vorbi, dar cumva chestia asta mă făcea să mi-l imaginez şi mai naşpa). Iar chestia care m-a dezamăgit cel mai tare a fost că, până la final, nu şi-a recuperat vocea (adică speram la ceva gen miracol, o idee de genul că dragostea vindecă orice rană, dar nimic de genul acesta nu s-a întâmplat… de, se pare că romanul ăsta e mai aproape de realitate decât imaginaţia mea romantică şi bogată). Acum să trec la părţile care mi-au plăcut… Mi-a plăcut povestea de dragoste dintre Archer şi Bree şi felul în care s-au descoperit cei doi şi în care au descoperit dragostea adevărată împreună, mi-a plăcut felul în care amândoi au găsit împreună forţa să treacă peste traumele din trecut şi să îşi creeze un prezent frumos împreună. Felul în care autoarea descrie cum pe chipul lui Archer se reflectă stările sufleteşti şi cuvintele pe care nu le poate rosti este fascinant, făcându-mă să îmi imaginez într-un mod unic mimica lui. Deşi a avut începutul acela care nu prevestea lucruri bune şi am crezut că asta o să fie singura carte de la editura Epica care nu îmi va plăcea, „Vocea lui Archer” are un final neaşteptat, care m-a făcut, în ultimele pagini să nu îmi pară rău că am citit-o.
Recomand cartea asta celor care vor să citească un roman fascinant despre suferinţă şi dragoste care vindecă orice şi celor care au răbdare să citească 413 pagini ca să se convingă că aceasta este o carte care merită citită!