Atunci când ajungi să ai o mie de cărţi în bibliotecă îţi doreşti şi timpul necesar ca să le citeşti. Dar chestia asta se complică puţin atunci când ai şi o familie şi chestii de facut pentru job şi trec zilele şi mă tot uit cu drag la cărţi (încercând în acelaşi timp să nu cedez ispitei de a cumpăra şi mai multe cărţi decât cele deja existente) şi mă gândesc: Oare le voi citit vreodată pe toate? Şi iată că lucrurile s-au aranjat în aşa fel încât să stăm acasă şi să avem timp pentru toate activităţile pe care le desfăşurăm cu drag. Urmărind provocarea de luna trecută, am văzut în bibliotecă cartea asta, pe care o am de o grămadă de ani pe raft şi am zis că se potriveşte perfect cerinţei. Având în vedere titlul cărţii, am sperat să citesc o carte veselă şi plină de optimism, dar am descoperit o carte tristă, exact genul de carte pe care nu aş fi vrut să o citesc acum. Dar ea m-a aşteptat răbdătoare pe raft atâţia ani, paginile s-au îngălbenit şi s-au umplut de praf, aşa că a fost cazul să o iau şi să o citesc. Nu mi-a plăcut cartea asta din multe motive. Unul este, aşa cum am spus mai sus puţin, tristeţea pe care o emană, iar un alt motiv este că nu îmi plac cărţile cu povestiri, deoarece nici nu încep bine să mă obişnuiesc cu personajele şi cu acţiunea, că se şi termină povestea. Aşa că nu a fost o lectură prea plăcută, dar a fost o experienţă.
„Prea multă fericire” este o carte împărţită în zece povestioare (care nu sunt mici deloc), fiecare având personaje diferite din toate punctele de vedere. Una dintre poveşti ne arată o familie în care tatăl este în închisoare pentru că şi-a ucis copiii, dar este împăcat cu el însuşi deoarece consideră că micuţii trăiesc în continuare într-o altă dimensiune. Acum să mă contraziceţi voi, dacă credeţi că exagerez când spun că această poveste, în care se petrece o crimă ingrozitoare a doi copilaşi nevinovaţi, este una tristă. Apoi mai este o poveste în care o familie este despărţită de către o femeie care se angajează ca asistentă la soţ şi îi devine amantă, ca peste ani fetiţa amantei să scrie o carte în care să descrie cât de tare o admira pe soţie. Alta este despre un fiu care se hotărăşte să se distanţeze de familia lui şi ajunge să trăiască printre vagabonzi şi să cerşească împreună cu aceştia. Şi ca să vă mai dau un exemplu de poveste (că doar nu mă apuc acum să vi le povestesc pe toate, că vă deprim de tot şi nu mai citeşte nimeni cartea asta), una dintre poveşti este despre o faimoasă scriitoare şi matematiciană care încercă să găsească un echilibru între succes şi relaţia de cuplu. Acestea fiind spuse, trebuie să mai adaug că niciuna dintre aceste poveşti nu are final fericit. De aici vine întrebarea mea, de ce naiba se numeşte aşa cartea asta? Însă are şi părţi bune, pentru că deşi personajele principale ale celor zece povestiri îndură dezamăgiri, tristeţe, pierderi, găsesc totuşi în ei puterea de a merge mai departe. Şi prin asta nu spun că ele încearcă să vadă parea pozitivă şi frumoasă a vieţii, ci doar că îşi acceptă soarta şi îşi continuă viaţa. Dar nu căutam neapărat optimism în cartea asta, însă măcar o poveste să fie frumoasă şi să nu fie umbrită de toate acele lucruri negative pe care le avem cu toţii în viaţa noastră, dar pe care încercăm să le ignorăm, să le depăşim şi să fim puternici şi să căutăm fericirea. Probabil că dacă aş fi văzut vreo rază de speranţă în cartea asta, mi-ar fi plăcut, dar aşa a reuşit doar să mă întristeze.
Nu recomand cartea aceasta celor depresivi, pentru că optimismul lipseşte cu desăvârşire în ea, celor care vor poveşti dure de viaţă, dar cu final fericit, pentru că nu există finalul fericit pe care îl căutaţi şi nici celor care nu agrează povestirile, pentru că nici nu intră bine în subiect, că se şi termină povestea.