Astăzi am revenit după o mică pauză ca să vă vorbesc despre ultima carte din seria „Lupta mea” pe care am citit-o înainte să las această serie deoparte, în speranţa că, într-o bună zi, îmi voi face curaj să o şi termin. Nu pot să spun decât că nu am mai întâlnit de mult o carte care să mă plictisească atât de tare şi singurul motiv pentru care nu o las naibii şi îmi văd de celelalte cărţi din bibliotecă este curiozitatea mea infinită, amestecată cu speranţa că poate, până la urmă, se va petrece ceva, o schimbare, măcar în ultimul volum (deşi la câte pagini au şi următoarele slabe şanse de aşa ceva) şi va fi o chestie super interesantă pe care să nu o mai pot lăsa din mână. Însă până atunci, să revin la acest al treilea volum. Înainte să întru în detalii şi să vă povestesc despre ce este vorba (deşi cred că aş putea să rezum toată cartea întro singură frază), vreau să vă spun că autorul acesta m-a uimit. De ce zic asta? Ei bine, nu am crezut până acum că un bărbat poate scrie atâtea pagini pline de descrieri amănunţite cu toate prostiile care i se întâmplă în fiecare zi din viaţă. Am crezut până acum că doar femeile pot scrie astfel, însă iată că se poate şi de la bărbaţi. Dar nu vreau să credeţi că cele cinci sute de pagini sunt pline de chestii interesante, cum am citit alţi autori de gen masculin, cărţi de sute de pagini pe care nu voiam să le las din mână şi nici să se termine. Nu, aceasta este doar o altă plictiseală de carte, exact în stilul primelor două volume, dar nici eu nu mă las până nu le voi termina.
„Insula copilăriei” ne prezintă în detaliu viaţa lui Karl Ove, din momentul în care părinţii lui, tineri fiind, se mută pe o insulă in sudul Norvegiei, până când aceştia decid să se mute, peste ani, lângă oraşul Kristiansand. Karl Ove a avut o copilărie interesantă. Citind această carte mi-am adus aminte cumva de „Amintiri din copilărie”, deoarece ne sunt descrise diverse întâmplări, unele hazlii, altele mai serioase din copilăria lui Karl Ove. Deşi nu era un copil popular şi nici cel mai bun la niciun sport sau la ceva anume la şcoală, chestie care îmi place destul de tare, pentru că eram puţin plictisită de personaje fantastice, care erau un fel de eroi ai propriilor generaţii, Karl Ove a avut prieteni şi mai ales un frate care îl sprijinea, deşi, ca orice frate în lumea asta, avea şi momente când îl necăjea doar fiindcă putea. La fratele său găsea consolare atunci când tatăl îl certa sau atunci când suferea în dragoste, ba chiar şi atunci când vreun alt copil îi spunea ceva răutăcios. Tatăl său era o figură autoritară, cum am aflat încă din prima carte, pe care îl respecta, dar în acelaşi timp îl şi ura pentru că îl forţa să facă lucruri de care nu era în stare şi apoi îi adresa cuvinte urâte, nu îl credea nici când spunea adevărul şi mereu se lua de el. Mama sa, pe de altă parte, era echilibrul casei, la polul opus faţă de tată, o mamă iubitoare şi înţelegătoare, care făcea orice pentru copiii ei. Deşi la începutul cărţii Karl Ove era un băiat bun şi sensibil, pe la sfârşitul acesteia, el este mai matur, se uită după fete, umblă cu băieţi mai mari şi face tot ceea ce fac şi ceilalţi copii de-o vârstă cu el. Această maturizare este prezentată în detaliu, fiecare aspect al vieţii băiatului, fiind descris în cele mai mici detalii, iar acest lucru m-a cam plictisit. În general, nu pot spune că este o carte proastă, pentru că este inedită prin felul în care prezintă lucrurile, dar de mult nu am mai citit ceva atât de plictisitor ca aceste volume.
Recomand cartea aceasta celor care vor să citească despre copilăria unui băiat foarte sensibil, celor care vor să afle cum viaţa poate fi analizată în cele mai mici detalii, povestită de însuşi cel care a trăit-o, dar şi celor care au răbdarea de a citit cinci sute de pagini pline cu descrieri şi cu foarte puţin dialog, de parcă dialogul ar fi putut să ia cumva din farmecul poveştii.