„Hoţul de cărţi” mi-a fost recomandată. Am găsit câteva cuvinte despre ea şi mi-am zis: „Trebuie să citesc cartea asta!” Când însă am primit-o şi am văzut cât de mare este (are 571 de pagini) am pus-o de-o parte şi am zis că am alte cărţi cu mai puţine pagini de citit între timp. Şi nu la mult timp după apare „2016 Reading Challenge”, iar printre provocări era să citesc o carte cu peste 500 de pagini. Şi aşa m-am apucat de ea, că doar trebuia să îmi bifez şi provocarea asta.
Încă de la început m-a atras naratoarea poveştii. Nu găseşti multe cărţi scrise de Moarte! Ei bine, povestea asta este spusă de Moarte, care ne descrie perioada ei cea mai ocupată şi anume anul 1939. În Germania nazistă mor foarte mulţi oameni şi Moartea abia are timp să se ocupe de toţi. Întâlnirea dintre Moarte şi Liesel (personajul principal) se întâmplă în mod repetat, atunci când Moartea vine să ia persoanele din jurul fetiţei cât şi la sfârşit. Liesel este „hoţul de cărţi”, o fetiţă care învaţă să citească de la tatăl ei adoptiv şi apoi, din dragoste pentru cărţi le fură de la incendierile de cărţi organizate de nazişti sau de la soţia primarului. Mi s-a părut interesant faptul că prima carte pe care a furat-o a fost la înmormântarea fratelui ei, „Manualul groparului”. Şi m-am întrebat atunci: „Ce copil şi-ar dori să citească aşa ceva?”. Dar aceea a fost şi prima carte pe care a citit-o, pe furiş, noaptea, cu ajutorul tatălui ei adoptiv. Sfârşitul cărţii este unul memorabil. Trebuie să recunosc că am plâns mai ceva ca la Titanic!
Două lucruri aş mai putea spune despre carte. Primul este că pe copertă, sub titlu este scris „Când Moartea spune o poveste, chiar trebuie să o asculţi”, iar acest lucru m-a făcut şi mai curioasă să aflu povestea spusă de Moarte. Iar cel de-al doilea lucru este perspectiva Morţii, care în afară că vede totul ca pe un job pe care trebuie să îl împlinească, la sfârşit spune: „Sunt bântuită de oameni.” Sper că aceste două citate să facă şi pe alţii să citească cartea!