Cu toţii ne aducem aminte de copilărie, unii cu drag, rememorând amintirile frumoase pe care le-am trăit atunci, alţii cu nostalgie sau chiar cu regret. Când am văzut titlul acestei cărţi pe un raft, am sperat să găsesc încă o poveste grozavă scrisă de Roald Dahl, autor pe care îl ador, pentru că scrie cărţi pentru copii pur şi simplu extraordinare. Şi, credeam eu, că un om cu o astfel de imaginaţie nu poate scrie o carte proastă, după atâtea bune. Dar m-am înşelat. Copilăria ar trebui să fie minunată, plină de zâmbete şi peripeţii, un întreg univers în care realitatea să se îmbine cu imaginaţia şi să fie cea mai mişto perioadă din viaţa cuiva. Sunt destul de realistă (uneori 🙂 ) şi chiar cred că nu toţi copii au parte de o copilărie fericită, dar,chiar şi dacă este aşa, de ce să punem accentul pe lucrurile negative, să le accentuăm şi să le retrăim, dacă am putea proceda altfel. Mie personal îmi plac cărţile optimiste, acelea care mă umplu de speranţă, care mă fac să cred că viaţa este totuşi frumoasă, chiar dacă există şi mici execpţii. Cu alte cuvinte, citesc literatură pentru a evada din viaţa de zi cu zi şi de a descoperi locuri noi, de a visa împreună cu personajele, de a trăi alături de acestea aventuri pe care nu le-am experimentat încă. Ei bine, cartea aceasta nu a fost deloc în acest fel, a fost într-un fel tristă şi nu mi-a plăcut deloc.
„Din copilărie” este o autobiografie (mda, nu ştiu cum fac în ultima perioadă dar dau numai peste cărţi de acest gen), câteva pagini despre copilăria lui Roald Dahl, de când era mic, iar apoi evoluţia sa în viaţă şi prin şcoală. De când începe povestea aceasta cu moartea tatălui său, mi-am cam pierdut interesul în ceea ce am urmat să citesc. Am ales să citesc această carte fix de Crăciun, perioada aceea a sărbătorilor în care suntem cu toţii plini de dragoste şi speranţă, iar eu dau peste povestea unui copil care şi-a pierdut tatăl la o vârstă fragedă. Apoi aflăm că mama sa preia toate atribuţiile familiei, care era foarte numeroasă, deoarece soţul mai avea şi alţi copii din prima căsătorie, pe care tot săraca femeie a trebuit să îi crească, de una singură. Apoi micuţul Dahl a fost dus la şcoală, unde profesorii şi directorul băteau elevii după cum considerau ei necesar. Ei bine, imaginaţi-vă acum că v-aţi scrie memoriile, aţi menţiona voi astfel de detalii precum bătăile crunte pe care le luau copiii la şcoală? Eu una nu. Bine, aici poate intervine şi experienţa personală, că la mine nu a ridicat niciodată nimeni mână, dar tot mi se pare trist. Şi nici măcar terminarea unei şcoli şi începerea altei nu a îmbunătăţit situaţia pentru micuţul Dahl. Astfel această carte m-a întristat teribil şi,deşi pricep că aşa erau vremurile, tot nu mă consolează cu nimic. Ca să fiu foarte sinceră cu voi, nici nu am mai reţinut nimic altceva din ce s-a petrecut în cartea aceea, iar ceea ce am reţinut, aş prefera să uit chiar în secunda în care voi termina de scris acest articol. Sper însă ca în viitor să descopăr noi cărţi minunate scrise de acest autor şi să uit această poveste.
Nu recomand această carte copiilor, deoarece nici eu, ca adult, nu am făcut prea bine faţă lucrurilor pe care le-am citit în ea, ba chiar aş putea spune că este cea mai proastă carte pe care am citit-o anul trecut şi cu siguranţă nu aş putea recomanda cuiva să facă aceeaşi greşeală ca şi mine şi să o citească.