Iată că am revenit să vă povestesc despre o altă carte pentru copii, care mi-a plăcut la nebunie. Cumva m-am ataşat de poveştile lui Sughiţ şi de abia aştept să mai găsesc şi următoarele cărţi ca să le citesc. În afara faptului că sunt super amuzante, îmi plac la nebunie genul acesta de cărţi! Deşi nu mai am 7 ani ca să mi se adreseze această carte, se pare că este una dintre acele cărţi uşor de îndrăgit. Chestia asta nu mi se întâmplă mereu şi în cazul tuturor cărţilor pentru copii. De exemplu, am încercat acum doi ani să citesc „Cireşarii”, carte pe care nu am citit-o la timpul ei (nu îmi dau seama exact când ar fi trebuit să fie timpul ei, dar na…) şi nu mi-a plăcut deloc. M-a plictisit groaznic după primele douăzeci de pagini şi a fost prima carte din viaţa mea pe care am lăsat-o neterminată. Deci există cărţi pentru copii care îmi plac şi altele care nu îmi plac, la fel ca şi în cazul cărţilor pentru adulţi. Dar, revenind la cartea noastră de astăzi, mi-am adus aminte să vă povestesc de ce am cumpărat-o. Titlul acestei cărţi mi-a adus aminte de un desen animat pe care l-am adorat în copilărie şi anume: „Jack Piratul cel Teribil şi Insula Pufoasă şi Roz”. Dacă vreodată veţi avea timp şi curiozitatea, vă sfătuiesc să vă uitaţi la chestia asta, e genială. Aşa că atunci când am văzut pe copertă un pirat şi am citit titlul, am zis că asta este cartea perfectă pentru mine (şi nu, nu am devenit pirat citind această carte, dar am aflat câte ceva despre piraţi).
După ce au învăţat cum să îşi dreseze dragonii, Sughiţ a trecut la un alt nivel, acela în care trebuie să înveţe cum să fie un pirat. Un lider adevărat al tribului trebuie să ştie o grămadă de chestii cum ar fi cum să se lupte cu sabia pe mare, cum să scuipe (da, aţi citit corect) şi să urle, cum să tâlhărească, cum să înspăimânte străinii, cum să şterpelească, noţiuni de mitocănie avansată, violenţă fără rost, scriere greşită şi graffiti absurd, ba chiar să ştie să se joace şi bufbal. Cu un asemenea program încărcat, Sughiţ trebuie să se descurce, dacă vrea să îi urmeze la tron tatălui său. Într-o zi ploioasă, vine la mal o cutie, în care se află Alvin Trădătorul, un Proscris, care se dă prieten cu Stoic Mătăhălosul şi tribul acestuia pentru a putea pune mâna pe comoara străbunicului lui Sughţ, faimosul pirat Barbă-Aspră cel Oribil, care se presupune că a strâns o avere incredibilă, pe care a ascuns-o foarte bine, în aşa fel încât numai adevăratul moştenitor al acestuia să o poată găsi. Şi de aici începe debandada. Alvin se preface prietenos ca să păcălească pe toată lumea, dar imediat ce descoperă presupusa comoară, apar Proscrişii şi îi atacă pe cei din tribul lui Sughiţ. Urmează o bătălie pe cinste, o descindere în adâncurile mării şi momentul în care Sughiţ descoperă adevărata comoară, însă îşi dă seama de ceea ce înseamnă să ai o asemenea comoară şi preferă să nu spună nimănui de ea, deoarece oamenii fac tot felul de lucruri nesăbuite atunci când au o avere foarte mare. Cu acestea, am putea spune că Sughiţ nu este doar un erou extrem de norocos, care reuşeşte să scape mereu din pericol, nu prin abilităţile sale, ci datorită împrejurărilor favoravile, ci şi un băiat înţelept, care a ajuns la maturitate şi care înţelege acum altfel anumite lucruri. În afară de toată povestea asta cu pirateria, mi-a plăcut la nebunie să îi urmăresc această maturizare, de la copilul inocent, la omul inteligent care ascunde existenţa comorii, pentru a nu fi folosită greşit de către cei din neamul său, chiar cu riscul de a pierde regatul tatălui său. Această evoluţie m-a făcut doar să îmi doresc să mai revin la aventurile lui Sughiţ într-un viitor nu foarte îndepărtat.
Recomand cartea aceasta tuturor copiilor, nu doar acelora de 7 ani, cum scrie pe spatele cărţilor, ci şi celor mai mari, pentru că au multe de învăţat de la Sughiţ, dar şi tuturor adulţilor, mai ales celor cu sufletul încă tânăr, care s-ar putea îndrăgosti de micul viking, fără calităţi extraordinare, dar plin de noroc.