Am citit cândva în trecutul nu prea îndepărtat una dintre cărţile lui Fredrik Backman, „Bunica mi-a zis să-ţi spun că îi pare rău”, care este o carte din aceea pe care nu ai cum să nu o iubeşti. Deşi avea o grămadă de personaje, o acţiune intensă şi un număr considerabil de pagini, am îndrăgit-o în totalitate. Aşa că, atunci când am auzit că a mai scris o carte care o are ca personaj principal pe Britt-Marie, figură cu care m-am mai întâlnit în cartea menţionată mai sus, am fost curioasă. Şi a fost de-a dreptul impresionantă această carte, deşi chiar nu mă aşteptam. Cu toţii avem în jurul nostru bătrâni pisălogi, care par să nu le convină nimic, tipicari şi care nu înţeleg de glumă. Dar să scrii o carte despre asta şi să reuşeşti să o scrii atât de bine încât să şi impresioneze, asta este artă. Am ales această carte cu teamă, pentru că nu îmi place să citesc despre bătrâni, cumva mă sperie felul în care îşi duc zilele şi se poartă cu cei din jur, însă cartea aceasta a fost o surpriză plăcută pentru mine. Ba chiar am şi plâns la final, semn că aceasta chiar a fost ce trebuie. M-a impresionat mai mult decât aş vrea să recunosc, deci cartea asta va rămâne în sufletul meu, pentru tot ceea ce m-a făcut să simt.
După cum am spus, Britt-Marie nu este genul de vecină pe care să ţi-o doreşti. Ea este tipicară, pune toate lucrurile într-o anumită ordine pe care o respectă mereu cu sfinţenie, îşi îngrijeşte cu bicarbonat florile şi patul şi cu o anumită marcă de detergent geamurile. Într-o bună zi, soţul o părăseşte, iar ea se teme să nu cumva să moară singură în casă. Aşa că se hotărăşte să îşi găsească un loc de muncă. Însă în această perioadă este foarte greu să găsească ceva, mai ales pentru cineva care nu ştie să facă mai nimic şi nici experienţă nu are. Dar Britt-Marie nu este genul de femeie care să se dea bătută cu uşurinţă, aşa că, până la urmă, primeşte un post administrator al bazei de agrement a oraşului Borg. Atunci când ajunge în Borg, Britt-Marie are parte numai de peripeţii, dar, până la urmă, locul acesta ajunge să o schimbe. Sau poate doar scoate la iveală anumite trăsături frumoase ale ei. Aici ea ajunge să stea cu chirie la fata unui antrenor de fotbal renumit, să antreneze copiii din zonă pentru cupă, face curat în localul bazei de agrement, face un poliţist să se îndrăgostească de ea şi ajunge să hrănească un şoarece, de frică ca acesta să nu se bage prin pereţi, să moară acolo de foame şi să miroasă urât. Copiii o fac pe Britt-Marie să îşi dezvăluie şi faţa iubitoare, iar ea, cu timpul, îi îndrăgeşte, luptă pentru ei şi nu părăseşte Borg-ul până nu vede că toate lucrurile se aşează în ordinea firească. În timp ce se ocupa de echipa de fotbal, apare chiar şi soţul ei, cu care se împacă şi cu care se întoarce înapoi acasă, dar nu înainte de a ajuta copiii. Romanul acesta este mai mult decât o poveste de viaţă, aşa cum este ea, cu bune şi rele, ci şi o carte care ne răscoleşte, ne face să râdem şi să plângem, să ne dăm ochii peste cap exasperaţi, dar apoi să mai citim cu drag încă un capitol. Iar Fredrik Backman a reuşit ceea ce şi-a propus, şi m-a făcut să o iubesc pe Britt-Marie mai mult decât aş fi crezut că poate fi posibil.
Recomand cartea aceasta tuturor celor care vor să citească o carte foarte amuzantă şi tristă în acelaşi timp, despre viaţa într-un orăşel micuţ, celor care vor să afle povestea lui Britt-Marie, cu bune şi rele, cu bucurii şi suferinţe, cu urcuşuri şi coborâşuri, aşa cum este viaţa, de fapt, dar şi celor care iubesc fotbalul, pentru că este o poveste despre învingători, pentru că ceea ce pare un eşec, uneori poate fi un altfel de câştig.