Săptămâna aceasta mi-am luat liber de la job, de la soţ, de la copii, de la tot şi am plecat într-o vacanţă în pădure ca să mă relaxez şi să am timp suficient să citesc şi să colorez. Ei bine, partea cu relaxatul şi cu coloratul a decurs chiar bine, în timp ce partea cu cititul nu chiar aşa de strălucit. Acum să vă explic şi de ce. Am luat la mine 4 cărţi, ca să nu am timp să mă plictisesc şi am ajunsă să citesc abia 2. Şi asta doar din cauza cărţii „Povestea fetiţei pierdute”, care practic mi-a ocupat tot timpul. Iar aici când zic „tot timpul” mă refer mai exact la timpul în care am tras de mine să o termin (gen „hai încă o pagină… şi apoi încă una… hai că pot încă una… şi tot aşa). Dar sincer sunt mândră de mine că am reuşit să o termin. Sunt unele cărţi de 600 de pagini pe care le citesc în două zile (şi asta pentru că mă opresc, fac pauze şi apoi nu mă pot abţine şi iar pun mâna pe ele) şi cărţi ca aceasta despre care vă povestesc acum, care are în jur de 400 de pagini şi dacă nu aş fi avut atâta timp liber şi nu aş fi tras de mine să o termin, cred că dura şi două săptămâni să o citesc. Eu ştiu că se zic numai lucruri bune despre „Tetralogia Napolitană”, că este o serie nemaipomenită şi aşa mai departe, dar sincer mie nu mi-a plăcut, nu este genul meu. Cu toate că este considerată o carte grozavă, este ceva în legătură cu ea care mă face să mă plictisesc citind-o. Aşa a fost şi cu celelalte volume din serie, probabil că stilul autoarei nu mi se potriveşte, deşi recunosc că în curând o să mă apuc de încă o carte de aceeaşi autoare, deoarece sunt curioasă dacă a scris-o şi pe aceea în acelaşi stil, ca măcar să ştiu să stau departe de cărţile ei atunci când se mai traduc pe la noi. Dar ce vreau să zic ca să fie clar este că fiecare citeşte diferit, genuri diferite şi apreciază lucrurile diferit, mai ales că fiecare filtrează ceea ce citeşte prin prisma trăirilor interioare din momentul în care citeşte o anumită carte, aşa că dacă azi mă simt îndrăgostită, nu o să citesc o carte istorică sau poliţistă sau cu războaie, iar dacă azi mă simt tristă, un thriller cu siguranţă mă va scoate la sentimente mai nobile, provocându-mi imaginaţia şi punând-o la încercare. Şi cu toate că am rezonat pe alocuri cu personajele principale, cartea asta tot nu a fost pe placul meu.
„Povestea fetiţei pierdute” este ultimul volum din „Tetralogia Napolitană”, povestea maturităţii celor două prietene şi a tuturor cunoscuţilor din cartier. Elena şi cu Nino sunt la începutul cărţii împreună, Elena încercând să divorţeze de soţul ei şi să îşi ia fetele cu ea. Dar întoarcerea la Napoli nu este neapărat cel mai bun lucru pentru ea. Ajunge însă să fie amanta lui Nino, deoarece acesta nu divorţează, ba chiar o lasă însărcinată atât pe soţia sa cât şi pe Elena. Lila este în continuare cu Enzo, iar cei doi fac foarte mulţi bani cu o firmă de calculatoare. Ea din nou îşi dovedeşte capacitatea incredibilă de a asimila cunoştinţe diverse despre aparatele pe care le deţine şi rămâne şi ea însărcinată cu Enzo şi cele două prietene se bucură împreună de sarcinile lor, având amandouă aceeaşi perioadă în care ar trebui să nască. Şi amandouă nasc câte o fetiţă. Elena între timp îşi continuă cariera de succes în literatură. Dar nu este chiar fericită, deoarece se desparte şi de Nino, pe care îl prinde cu bona copiilor. Atât viaţa Elenei cât şi a Lilei este atât plină de împliniri cât şi de eşecuri, dar prietenia lor supravieţuieşte obstacolelor. Dar dispariţia fetiţei Lilei, o aruncă pe aceasta într-o mare deznădejde. Finalul cărţii mi s-a părut foarte trist, încheierea unei poveşti de viaţă, cu singurătatea pe care o simte fiecare diferit. Elena pare să fi rămas singură, fără soţ, fără Nino, fără copii, care şi-au aranjat fiecare vieţile, având la rândul lor copii, dar Lila, chiar şi după ce ea însăşi a dispărut (deşi nu prea am priceput prea bine faza asta cu dispariţia), veghează asupra prietenei ei, făcându-i un cadou care să îi amintească mereu de ea şi de prietenia ce le leagă. Acest ultim volum m-a lăsat cu un sentiment de gol,de singurătate, de tristeţe. Bătrâneţea nu este sau nu ar trebui să fie mereu asociată cu singurătatea, dar în cazul de faţă aşa am simţit. Nici în acest volum acţiunea nu m-a prins, nu m-a ţinut captivă. Abia acum, la sfârşit, mi-am dat seama de un lucru care nu îmi place la stilul acestei scriitoare şi anume faptul că scrie în vorbire indirectă replici ale unor personaje, în timp ce altele le scrie cu linie de dialog. Acest continuu schimb mă enervează, probabil că ar fi fost mult mai uşor de citit dacă nu ar fi fost aşa. Personajele şi destinele lor sunt deprimante, chiar nu îmi dau seama de ce această tristeţe, nu rezultată doar din conflicte exterioare, cât mai ales din cele interioare. Necazurile se ţin lanţ când pentru Elena, când pentru Lila, iar asta face cartea asta mai deprimantă decât celelalte. Oricum impresia generală asupra acestei serii este una nu foarte bună, deşi o să mai încerc să citesc şi alte cărţi de aceeaşi autoare, să văd dacă scrie în acelaşi stil sau sunt mai bune.
Recomand cartea aceasta celor care apreciază stilul Elenei Ferrante, cu toate că acest ultim volum nu este cel mai grozav, celor care vor să afle cum se termină povestea Elenei şi Lilei, care mai presus de orice cultivă această prietenie şi se bazează una pe cealaltă, sprijinindu-se şi înţelegându-se cum doar nişte prietene adevărate ar face, dar nu o recomand celor optimişti, pentru că nu o să găsească pic de optimism prin această carte, totul se degradează, totul se schimbă, toţi suferă, mor foarte mulţi, dar prietenia celor două rezistă indiferent de ceea ce se întâmplă în jur, iar acesta este, în fond un lucru bun.