Pe la începutul lunii mai, mi-am făcut curaj să încep seria „Lupta mea”. Şi dacă vă întrebaţi de ce este nevoie de curaj pentru a începe să citeşti o serie, ei bine, deoarece aceasta are nici mai mult, nici mai puţin de şase volume, iar fiecare dintre aceste şase volume are peste 500 de pagini, asta ca să nu mai vorbim despre scrisul mic, care face ca celelalte cărţi pe care le-am citit până acum să parăo joacă pentru copii. Deşi existau multe cuvinte de laudă din partea cititorilor, am tot amânat să o citesc şi pentru că am vrut să am toate volumele, ba mai mult să le am şi în ediţia cartonată, lucru care nu a fost posibil, din cauză că ultimul, volumul 6, nu a fost publicat în acest format. Nu ştiu voi cum sunteţi, dar mie îmi place ordinea şi dacă am cinci volume cartonate, mă aştept măcar să am varianta să aleg şi pe cel de-al şaselea să fie tot cartonat, dar acum asta este, oricum nu cred că voi păstra această serie prea mult prin bibliotecă din atâtea motive, încât nu îmi ajunge o introducere de o sută de pagini ca să vi le enumăr. Dar să revenim la acest prim volum. După ce că m-am chinuit cu el să îl iau peste tot după mine şi poate în felul acesta să mai citesc câte o pagină (atât de „captivant” mi s-a părut), a fost şi plictisitor ca naiba, ba chiar ideea în sine, să scrii o carte de 500 de pagini despre moartea tatălui tău nu mi s-a părut a fi cea mai strălucită idee, dar na, cine sunt eu să îmi dau cu părerea despre o carte care a primit premiul criticilor norvegieni. Dar vă voi spune mai departe mai multe despre ea, cu plusuri şi minusuri.
Această carte este o biografie a autorului, în care ne povesteşte despre tatăl lui şi despre cum l-a perceput el pe acesta. În prima parte, facem cunoştiinţă cu tânărul Karl Ove, care locuieşte împreună cu mama, tatăl şi fratele său. În timp ce are o relaţie specială cu mama lui, deoarece susţine că îi poate spune orice şi ea chiar îl ascultă, relaţia dintre el şi tatăl său este total diferită. Îşi iubeşte şi respectă tatăl, însă nu îi înţelege mânia şi reacţiile. Atunci când mama şi fratele se mută de acasă, relaţiile dintre ei devin mai reci şi astfel ajunge Karl Ove să nu prea mai treacă pe acasă, pentru că îi era teamă de ce avea să găsească acolo şi de starea tatălui său. Băiatul se maturizează treptat, ajunge să îşi facă prieteni şi să petreacă mai mult timp cu aceştia, se duce la petreceri şi se apucă de băutură şi de fumat de la şaisprezece ani. Se îndrăgosteşte, iar apoi se desparte de prietenele sale, iar viaţa îşi urmează cursul. În cea de-a doua parte, Karl Ove află că tatăl său a murit, iar el împreună cu fratele său trebuie să se ocupe de tot. Când ajung în casa bunicilor, în care tatăl îşi petrecuse ultimii ani de viaţă, a descoperit o casă plină de mizerie şi pe bunica lor, într-o stare deplorabilă. Cei doi fac curat în casă, aranjează totul pentru înmormântare şi Karl Ove se resemnează, acceptând ideea că tatăl său este mort. Primul lucru pe care vreau să vi-l spun este că nu îmi vine să cred că cineva a putut scrie un volum atât de mare ca număr de pagini, în care să nu prea spună mare lucru. Adică, da, se povestesc anumite întâmplări, dar cel mai mult se pune accentul pe ceea ce simte Karl Ove şi nu pe ceea ce se petrece. Ce nu mi-a plăcut a fost că nu prea existau dialoguri, iar unele descrieri erau extrem de lungi şi de plictisitoare. În altă ordine de idei , subiectul romanului este unul delicat, deoarece moartea unui părinte nu este deloc un lucru plăcut, mai ales nu unul dintre lucrurile despre care aş dori să vorbesc sau să scriu o carte. Dar nu m-am lăsat şi nici plictiseala, nici dimensiunile cărţilor nu m-au făcut să renunţ la a termina această serie.
Recomand cartea aceasta celor care vor să citească o poveste scrisă într-un mod interesant, despre familie şi sentimentele pe care le stârneşte un tată în copiii săi, celor care vor să se relaxeze în compania unei cărţi plină de descrieri interminabile, dar şi celo care nu îşi doresc o lectură uşoară şi care au răbdare să ajungă să citească şase volume imense.