Mereu am căutat să evit să citesc cărţi cu şi despre război, pentru că nu îmi plac. De asemenea, nu îmi plac nici cărţile istorice. Dar din când în când mai îmi pică în mână şi câte o carte d-asta şi îmi ia câte o veşnicie să o citesc, pentru că nu găsesc niciun fel de motivaţie să o termin. Acum nu zic că m-a obligat vreodată cineva să citesc vreo carte, dar, o dată pe an, mai aud câte ceva de bine despre vreo carte dintr-asta şi nu rezist să nu mi-o cumpăr. Apoi stă o veşnicie prin bibliotecă până mă îndur să o iau la citit. De obicei, la mine ajung doar cărţi care mă tentează la un moment dat. Dar după un timp, când le văd pe acolo, ajung să mă întreb: ce naiba a fost în mintea mea de am cumpărat cartea asta? Şi ajung la concluzia că dacă tot am dat nişte bani pe ea, ar fi bine să o şi citesc. Şi cum una din provocările lunii trecute (da, încă nu am reuşit să termin cu articolele despre ce am citit luna trecută, dar recuperez eu rapid) presupunea să citesc o carte care să aibă ca temă războiul, bine că am avut aşa ceva pe aici, că alta clar nu îmi cumpăram acum. Cât despre această carte, nu pot spune că mi-a plăcut în mod deosebit. Ororile războiului nu sunt chiar chestiile mele preferate de citit, mai ales că urăsc violenţa. Dar, pe de altă parte, modul unic în care este tratat războiul în această carte îi dă un plus.
„Războiul nu are chip de femeie” ne prezintă ororile celui de-al Doilea Război Mondial. Dar în această carte nu veţi găsi fapte măreţe şi glorie, ci o altă faţă a războiului, pentru că în spatele crimelor şi atrocităţilor comise împotriva civilior, se ascunde o alt fel de realitate. Iar aici este prezentată această realitate, cea a femeilor sovietice care au fost trimise sau au ales să se ducă şi să lupte pe front împotriva inamicului. Astfel, autoarea şi-a dedicat şapte ani ca să strângă mărturiile acestor femei, dintre care multe nici majore nu erau când au ajuns să lupte în război. În toate poveştile întâlnim acelaşi entuziasm iniţial, care mai apoi este urmat de şocul realităţii, ca mai apoi să ajungem la suferinţa. Dar cel mai interesant este cum aceste femei, care până acum au lăsat bărbaţii să vorbească despre război şi victorie, capătă curajul necesar pentru a povesti şi atrocităţile pe care le presupune un război. Fiecare om trăieşte în mod diferit o experienţă, însă femeile au căpătat o voce prin această carte şi au îndrăznit să prezinte războiul aşa cum l-au trăit ele. Opera asta nu este una care să vorbească la fel ca în celelalte opere despre război, pentru că are o forţă şi poveştile atâtor femei care au fost curajoase şi au demonstrat lumii întregi că pot supravieţui şi pot ajuta pe front la fel de bine ca şi bărbaţii. Să fii femeie pe front, acolo unde orice caracteristică feminină este suprimată nu este deloc uşor, dar iată că aceste femei puternice au luptat cot la cot cu bărbaţii, iar apoi au avut curajul să iasă în faţă şi să povestească lumii ce a însemnat pentru ele să fie pe front. Cumva o admir pe autoare, deoarece a avut răbdarea şi perseverenţa ca să publice această carte, să le dea o voce acestor femei. În altă ordine de idei, nu pot să zic că mi-a plăcut cartea aceasta, deoarece am citit în ea atâtea poveşti cutremurătoare, chestii care mie acum îmi par incredibile, dar care sunt convinsă că s-au petrecut, dar pe care prefer să nu le ştiu. Cineva mi-a zis mai demult că „Cine nu îşi ştie istoria o repetă”, însă cumva aceste cărţi sunt atât de pline de sentimente şi de negativism încat cu greu le duc la capăt. Dar aceasta este o carte bună şi sper că vocea pe care Svetlana a dat-o femeilor a folosit la ceva.
Recomand cartea aceasta celor care citesc şi le plac cărţile de istorie, pentru că tratează dintr-o altă perspectivă (mai vie şi mai interesantă) cel de-al Doilea Război Mondial, dar şi celor care vor să citească o altfel de care, să iasă din zona lor de confort şi să afle cât de cumplit poate fi un război pentru toată lumea, dincolo de victorie şi învingători.