„Singura poveste” – Julian Barnes

Am început acest an cu o carte pe care o am în bibliotecă de atât de mult timp, încât nici nu mai ştiu exact cum a ajuns aici. Puţine sunt cărţile despre care nu am nicio amintire, însă iată mai sunt şi din acestea. Vag îmi amintesc că auzisem de cartea asta şi cum nu am citit nimic de Julian Barnes până atunci, am zis să încep cu ea. Şi a zăcut uitată pe un raft până anul acesta, când am zis să adopt o nouă strategie şi să citesc toate cărţile din colecţia Babel a editurii Nemira. Dacă vă întrebaţi care e faza, ei bine, răspunsul este foarte simplu. Cărţile din această colecţie au o formă alungită şi arată groaznic în bibliotecă. Acum nu vă închipuiţi că dacă îmi place vreuna nu o să rămână tot acolo, pe raftul ei, dar am zis că merită să le citesc şi pe acestea dacă tot le am şi să vedem ce se întâmplă mai departe. Cartea a fost, exact cum spune şi titlul, o poveste (una singură), drăguţă, dar nu extraordinară, dar o lectură uşoară, tocmai bună pentru a îmi începe noul an, mai ales că am stat pe acasă zilele astea şi nu trebuia să o car cu mine în geantă, că nici nu încăpea la ce format are.

O să încep să vă vorbesc despre această carte spunându-vă că este prima carte despre care îmi vine să scriu cam cum scriam eseuri argumentative prin liceu. Citind-o simţeam că apoi voi putea scrie un eseu despre cartea asta, ştiţi voi, din acela unde începi cu date despre autor, continuând cu titlul în relaţie cu opera şi cu un rezumat (fără momentele subiectului, pentru că acţiunea nu prea are o continuitate), apoi caracterizare de personaje şi concluzie. Cred că ar ieşi un eseu de nota zece, dar nu o să fac asta. Dar mi-am imaginat că aş face asta, pe măsură ce citeam. Nici nu ştiu exact de unde acest impuls, dar mi s-a părut comic şi am zis să vi-l împărtăşesc şi vouă. Acum să revenim la carte. Paul, naratorul – personaj, ne spune că fiecare avem o singură poveste adevărată de dragoste, acea poveste pe care o vom păstra în sufletele noastre toată viaţa. Aşa că ne spune şi povestea lui. La îndemnul părinţilor, Paul se înscrie la clubul de tenis, iar acolo o cunoaşte pe Susan, o femeie mai mare decât el, ba chiar şi căsătorită cu doi copii. După cum vă puteţi imagina cei doi au o frumoasă poveste de dragoste, care se termină atunci când Susan cade în patima băuturii. De la titlu mi-am imaginat că ceva se va întâmpla, cumva am anticipat finalul. Naratorul încearcă să îşi amintească întreaga poveste, însă nu dă detalii despre vreme şi haine, ţinându-se strict de lucrurile care contau pentru el şi anume dragostea lui pentru Susan. Bineînţeles că au mai fost şi alte poveşti, însă niciuna cu atâta impact asupra lui Paul ca relaţia lui cu Susan. Cumva am rezonat cu naratorul, pentru că, exact cum zice şi el, toţi am avut sau avem o poveste unică, pe care nu o vom uita niciodată, la care ne vom gândi cu drag din când în când şi care va ocupa un loc în sufletul nostru, indiferent câte alte poveşti sunt sau vor mai exista. Mi-a plăcut să citesc această carte pentru că este o poveste drăguţă de dragoste, nu este vorba de acel tip de dragoste absolut perfectă, dar este o poveste dragoste prezentată exact aşa cum s-a petrecut cu bune şi cu rele. Nu pot să zic că a fost o carte bună, doar o poveste care a început frumos, cu naratorul spunând ce crede el despre dragoste, dar în rest cu nimic deosebită. Formatul mare şi scrisul mic nu mi-au plăcut deloc, dar aşa sunt cărţile din această colecţie aşa că o să mă obişnuiesc eu cu ele până la urmă.

Recomand cartea aceasta romanticilor, pentru povestea unică prezentată în mod realist, celor care vor să citească o carte uşoară, aşa ca de început de an şi celor care nu au mai citit până acum nicio carte de Julian Barnes, pentru că pare a fi un mod bun de a face cunoştinţă cu acesta.